Mălina Chirea

Despre psihologie și alte întâmplări din viață

Eu, supraeu, copilul meu


Image credits: stocksy.com

“Mami, Mihai si Robert de la gradinita mi-au spus ca eu nu sunt puternic.”

Ma anunta Mihai, baietelul meu de 4 ani, privindu-ma cu atentie de sub genele lui lungi. Nici nu ma priveste cand imi spune, doar un pic cu coada ochiului, de parca ar vrea sa nu fie atat de important ce imi spune, desi toata gestica lui tanjeste dupa validare.

“Iubitule, nimeni nu poate stii mai bine decat tine lucruri despre tine. Deci tu ce crezi?” Il vad zambind si imi dau seama ca sunt pe drumul cel bun.

“Eu cred ca sunt puternic, mami. Si ca oricum, puterea nu sta doar in corpusor.”

Iata ce lucru interesant a spus, ma gandesc. Si devin curioasa: “Si unde este iubitule, puterea in alta parte decat in corpusor?”

“Este in a munci… este aici (imi arata catre cap) si… mami!” face o pauza cat sa inpire zgomotos si sa se aranjeze intr-o pozitie care marcheaza importanta cuvintelor ce urmeaza: “Puterea este mai ales in inima!” si isi duce degetelul lui de copil mandru catre piept.

Jubilez in sinea mea, il felicit pentru intelepciune si ma felicit si pe mine in gand. Pentru ca intreaga lui concluzie se bazeaza de fapt pe o discutie pe care o avusesem cu doar doua saptamani in urma. Ii spusesem atunci cam ce mi-a spus si el acum si chiar cu aproximativ aceleasi cuvinte. Si pentru ca, cu intelegerea lui de 4 ani, Mihai mi-a aratat ca a invatat o lectie importanta.

Cand ne nastem, nu avem o parere despre noi insine, nu suntem nici buni, nici rai. Ne oglindim insa in adultii din jurul nostru si parerile lor se aseaza in noi, cuvant dupa cuvant, asa cum se ridica peretii unei case.

Modul in care vorbim cu copii nostri cand sunt mici devine vocea lor interioara si modeleaza parerea pe care ei o au despre ei, pe care o poarta apoi toata viata. De aceea, ceea ce facem, spunem sau cum ii tratam in acesti primi ani este esential si, in egala masura, dificil de schimbat la varste adulte.

In psihologie, asta se numeste supraeu si este o parte importanta din noi. Parintii, bunicii, comunitatea devin un fel de judecator interior care ne priveste non stop si de care nu avem unde sa ne ascundem. Daca parintii nostri au fost duri, taiosi, poate chiar agresivi, avem tendinta sa ne comportam mai departe cu noi insine in exact acelasi mod. Daca, din contra, parintii nostri sunt calzi, blanzi, atunci si noi vom fi primitori, flexibili si intelegatori cu noi insine. Cu cat parintii nostri au fost mai empatici, cu atat si noi vom fi asa.

Daca parintii nostri ne-au etichetat ca rai sau egoisti sau prosti, cand nu le-au placut ceea ce am facut sau spus, atunci si noi ne vom juca aspru si fara mila.

Asa ca, inainte de a pregati copii eficienti, caliti, intelectuali sau premianti, sa fim atenti sa crestem copii care stiu sa fie buni, primitori, intelegatori, empatici si blanzi cu ei insisi. Aceasta este fundatia unei vieti de crestere, maturitate si sanatate emotionala. Asta ne va tine copiii la adapost de tulburari de anxietate sau depresie. Si ne va face lumea, mai mica sau mai mare, un loc mai bun pentru noi toti.

Inspirația Simonei

Îmi place ce spune Simona aici.
Poate că majoritatea dintre noi nu facem un sport de performanță și nici nu o să ajungem vreodată să jucăm o finală de Wimbledon.
Și știți ceva, poate nici nu trebuie. Am învățat în timp să mă înclin în fata oamenilor care își trăiesc viața cu devotament față de ceea ce și-au propus: să crească 2 copii, să fie antreprenori, să lucreze pământul.
Nu magnitudinea exterioară a obiectivului îi dă puterea sau greutatea, ci modul în care ni-l alegem, ni-l asumăm și îl ducem la bun sfârșit.
E ușor să începi lucruri: un sport nou, o dietă nouă, o familie, o afacere. Dar succesul nu stă în începuturi, deși ele sunt primul pas fară de care continuarea nu există.
Succesul stă în abilitatea de a sta acolo unde este greu, de a nu pleca atunci când suntem tentați să o facem, de a ne lupta cu propriile noastre frici, limitări și mici “hateri” interiori care ne spun că nu merită, că este prea dificil, că nu este perfect, că nu este suficient.
Poate că nu vom ajunge vreodată, marea majoritate dintre noi, să jucăm un Wimbledon, să urcăm pe Hymalaya sau să trecem deșertul la pas. Dar eu cred că fiecare dintre noi are “Wimbledonul” lui interior, muntele lui de cucerit, fricile lui de trecut.
Și mai cred că Simona ne învață acum niste lucruri mai departe de mânuirea unei rachete de tenis sau anduranță fizică. O iubim pe Simona când câștigă pentru că ea ne arată că iată, munca are rezultate. Anduranța psihică merită efortul construcției ei, când este greu poate că este tocmai cum trebuie să fie, că lucruri cu adevărat valoroase nu vin ușor și nici zburând ca o minge peste teren. Că pentru ele trebuie lucrat, uneori cu îndârjire, alteori cu finețea unei clapete de pian apăsate tocmai în momentul potrivit.
Și cred că, mai departe de toate, putem să ne inspiram de la ea să intrăm și noi pe terenul vieții noastre, având mereu în minte și în inimă să dam tot ce putem mai bine: să fim părinți buni, prieteni buni, colegi buni, vecini, mame, surori, fiici și fiice care să poate spune, la finalul fiecărei zile că de fiecare dată când au intrat “pe teren” au încercat să fie cea mai bună variantă a lor înșiși.
Și evident, vom greși. Și evident, nu ne vom atinge niciodată vreo stare de perfecțiune. Dar nici nu este despre asta vorba. Ci despre a fi atenți, prezenți, concentrați, iertători, înțelegători și mai ales, conștienți fară îndoială de faptul că fiecare zi vine cu șansa minunata a unui nou început.
Iar asta cred eu este adevărată fericire. Să știi, mai departe de orice că nu ai fost perfect, ci ai fost mai mult de atât, ai fost uman într-o continuă șlefuire, ai fost onest cu tine în primul rand, ai făcut tot ce ai putut să fii mândru de propria ta creștere și propria ta dezvoltare.

Iulie verde

Nu m-am considerat niciodată un activist de mediu. Am ieșit în stradă la protestele pentru Roșia Montană, dar am văzut întregul demers ca ceva ecologic la nivel social decât la nivel de sănătatea mediului înconjurător. Nu am stat cu ochii pe rapoarte internaționale de mediu și nici nu am donat către Green Peace. În trecut.

Acestea fiind spuse, mi se pare că acum trecem printr-o perioadă, la nivel global, în care, dacă nu devenim conștienți și responsabili în ceea ce privește amprenta de poluare pe care fiecare o crează asupra pământului, o să ne autodistrugem. Suntem pur și simplu prea mulți și prea puternici ca să mai putem trăi în nepăsare față de ceea ce ne înconjoară. Dacă până acum natura ne guverna pe noi, iată că am ajuns în punctul în care noi guvernăm natura.

Ca mamă, am decis să fac tot ce pot ca să îi las lui Mihai o casă curată, frumoasă și prietenoasă. Mai departe de apartamentul nostru, casa noastră a tuturor este pământul.

Am încetat demult să privesc ceea ce ar putea să facă, dar nu fac, cei din jurul meu. Da, mă implic în cauzele în care cred. Dar am ales în schimb să fac tot ce pot și tot ce ține de mine pentru că lucrurile în care cred să devină realitate. Și am descoperit că sunt atât de multe lucruri, care mă țin atât de ocupată, încât nici nu mai am timp să strâmb din nas la ce se întâmplă în jurul meu. După cum spunea Gandhi, “be the change”.

Așa că anul trecut am început să tranziționez către un stil de viață în jurul ideii reuse – recycle – reduce. Iată ce lucruri simple și importante pentru mediu am reușit să fac:

  1. Cel mai important și cel mai greu de implementat pentru mulți dintre noi – mi-am vândut mașina și am devenit călător al transportului în comun. Și îmi place enorm! Inițial mi-a fost teamă de acest pas și am așteptat 6 luni din momentul în care am renunțat la mașina și până când am vândut-o. Pe lângă beneficiile mersului pe jos (care este atât de mișto încât o să vă povestesc într-un articol separat), imi place tare că pot să citesc în autobuz, nu îmi mai bat capul cu parcarea, revizii sau casco.
  2. La supermarket vin cu propriile pungi. Am luat pungi de material – le găsiți la DM sau Decathlon – și le port cu mine peste tot. Cântăresc câteva grame, sunt frumoase, rezistente și nu mai consum plastic degeaba.
  3. Pentru că am mereu pungile mele la mine, nu mai iau nici pungi pentru legume sau fructe, ci le pun direct în punga mea, iar la casa le cântărește vânzătorul direct pe cântar.
  4. Îmi țin apa într-o sticlă refolosibilă – și pentru mine, și pentru Mihai – și nu mai cumpăr sticle de apă. Același lucru îl fac cu containerele sau pungile de mâncare, pe care le folosesc de mai multe ori. Mi-am luat containere și pungi de la Ikea, de aici.
  5. Ca să pot lua după mine tot ce îmi trebuie: apă, pungi, carte, snackuri, mi-am luat câțiva rucsaci de oraș. Sunt frumoși foc, îmi țin spatele mult mai bine protejat decât poșetele și sunt și la modă. Perfect!
  6. Am luat o mașină de spălat vase și o folosesc cu succes. Nu numai că m-a scutit de corvoada spălatului de vase, cratițe și tacâmuri, dar o mașină de spălat vase consumă de două ori mai puțină apă decât spălatul de mână! Greu de crezut? Citiți aici.
  7. Am pus în casă un filtru de apă conectat direct la robinet și nu mai trebuie să cumpăr baxuri de apă din magazin.
  8. Donez hainele, jucăriile sau cărțile de care nu mai am nevoie. Nu arunc nici mâncare, nici lucruri. Le dau mai departe.
  9. Accept, la rândul meu, lucruri de care am nevoie și pe care le găsesc la prieteni sau pe grupuri de FB. Sunt mai multe grupuri de gen, iată aici pe cel pe care sunt eu.
  10. Cumpăr haine de la SH sau Yard Sale, foarte rar din magazin. Dacă cumpăr noi, le iau de la designeri care știu că folosesc materiale sustenabile, cum sunt Ioana Ciolacu, Happy Friday sau Ana Urbana.
  11. Gătesc acasă mai mult. Pe lângă faptul că mâncarea de casă este mai sănătoasă decât cea de la restaurant, gătind în casă diminuăm risipa alimentară. Dacă mă duc totuși la restaurant și rămâne mâncare, o iau la pachet. Indiferent dacă o mănânc mai tarziu sau dacă o dau cuiva, nu o arunc.
  12. Reciclez. Am vorbit cu femeia de serviciu din scara blocului, eu strâng plasticul și hârtia într-un coș separat, iar ea mai departe le duce la o colectare de la care primește o sumă modică. Face asta pentru toată scara și toată lumea este fericită. Moaaai, ce îmi place win – win-ul! 🙂

Exceptând primul pas, unde am avantajul metroului lângă casă și al metroului la job și mai la toți clienții la care mă duc, ceilalți pași sunt simplu de implementat, doar cu un pic de voință și disciplină. Rezultatul însă este super fain pentru mediu, dar mai ales pentru cum mă simt la finalul zilei. Nu pot controla ce se va întâmpla cu mediul. Dar măcar știu că eu una am făcut tot ce am putut. Și cu asta sunt împăcată în primul rând cu mine, ceea ce este, din punctul meu de vedere, cel mai important.

Self (centered) help

Discutam, acum ceva timp, cu o persoană care se autointitulase coach, deși nu avea patalamalele acelea care sunt recunoscute internațional, ci mai degrabă urmase o serie de workshopuri organizate în România de nu-știu-cine.

Îmi spunea despre o clientă care tocmai trecea printr-o despărțire foarte urâtă: după mai bine de 10 ani, 2 copii și tot atâtea afaceri, partenerul de viață își găsise o iubită de două ori mai tânără decât el și era gata să încheie relația cu femeia în cauză.

Situația este atât de des întâlnită, încât a devenit un clișeu. În același timp nu este o situație de rezolvat în coaching. Nicidecum. Femeia avea nevoie de terapie pentru că trecea printr-una dintre marile traume ale vieții: despărțirea de un partener cu care se văzuse îmbrătrânind. Ce m-a uimit însă pe mine atât de tare încât nu îmi mai găseam cuvintele, a fost modul în care coach-ul în cauză a decis să gestioneze întreaga situație: pe lângă faptul că nu și-a direcționat clienta către un terapeut, îi spunea – țineți-vă bine – că femeia ar trebui să se bucure pentru relația actualului dar de fapt fost partener. Îi spunea că ea nu are cum să se supere, ci că trebuie să se bucure pentru fericirea pe care el și-o găsise. Îi mai îndruga că oamenii nu își aparțin și că, dacă ea se atașase de el, înseamnă că avea o problemă.

În fine, nici nu are rost să vă spun că cea cu cea mai mare problema era coach-ul, nu femeia respectivă, despre care sper că și-a găsit mințile și puterile ca să se ducă la un terapeut care știe și ce să facă într-un asemenea caz.

Trăim într-o vreme în care persoane cu mai multă sau mai puțină pregătire, cu un cont de FB sau Insta și puțin talent de scris, pot părea adevărați înțelepți căzuți printre noi, ăștia mai puțin ghivernisiți de soarta cu harul vorbelor.

Datorită social media, cam oricine poate deveni vedetă, în aproape orice domeniu pare a fi pregătit.

Când alegem însă un profesionist în psihologie, este foarte important să ne luăm cu noi, pe lângă emoții și intuiție și un gram – măcar – de rațiune. Și să fim sceptici, să testam terenul. Cunosc multi oameni care, din păcate, din cauza unor întâlniri ciudate și nepotrivite cu tot felul de shamani, coach sau chiar psihoterapeuti, au plecat cu un gust atât de amar încât și-au jurat că nu vor mai călca niciodată în cabinetul unui psihoterapeut (deși poate nici nu ajunseseră într-unul de la inceput).

Și dacă nici măcar o diplomă nu ne poate atesta sănătatea psihică a celui pe mâinile căruia ne lăsăm noi sănătatea psihică, ce facem? Vă dau căteva ponturi ușor de urmărit:

Dacă te duci la un workshop și întreaga sală este o scenă pentru și despre trainer, care nu îți permite să îl întrerupi, contrazici sau completezi, pleacă acasă.

Daca te duci la o conferință și întreaga atenție este focalizată către și pentru vorbitor,  care nu se poate opri din vorbit, care dă exemple despre el în care se pune exclusiv într-o lumină bună în timp ce arată ostentativ către ceasul său de aur, pleacă acasă.

Dacă te duci la terapie și ți se pare că centrul sesiunii este terapeutul tău, care te întrerupe deseori ca să îți povestească despre el si modurile fantastice în care el a rezolvat situații de-a dreptul incredibile, du-te acasă.

Dacă acele workshopuri, conferințe sau terapii ți se par mai degrabă ofrande aduse pe altarul lui “uite ce om-erou sunt eu și ce echilibrat sunt în tot ceea ce fac”, cuplate cu poze si postere în care centrul nu este subiectul întalniriii voastre ci omul în chestiune, atunci ele nu sunt despre tine. Si nici pentru tine. Tu doar plătești biletul. Și ai fost invitat ca să preaslăvești măreția altui om.

Dacă pe contul de FB sau Insta al omului, este plin de fotografii cu el pe care chiar el le-a pus, caută pe altcineva.

Dacă fotografiile par mai degrabă perfect alese decât simple crâmpeie din viața unui om, caută pe altcineva.

Dacă întreaga persoană virtuală mustește de perfecțiune, infailibilitate și totul este impecabil, caută pe altcineva.

În psihologie, să fii profesionist nu înseamnă să fii vedeta. Ci să înveți să fii mai degrabă invizibil ca să poți deveni apoi o voce în mintea clientului tău.

Să fii un profesionist bun în domeniul ăsta nu înseamnă să devii o cârjă, ci un ghid care stă în spate.

Înțeleg că, în lumina acestei chemării, se naște multă iubire din partea oamenilor care intră în sălile de training sau cabinetele de terapie. Înțeleg că oamenii încep să proiecteze tot felul de lucruri: calm, echilibru, succes, încredere în sine. Orice lipsește sau nu este suficient în noi se poate regasi într-o viziune idealizată a terapeutului cu care lucrăm: “el sigur s-ar descurca în situația asta.” sau “nu s-ar simți asa penibil.” sau “nu s-ar fi făcut de râs ca mine acum”.

Dar nu asta este scopul, dimpotrivă. Scopul este să trecem fiecare dintre noi, printr-un proces de reeeducare în care idealizarea să aibă cat mai puțin spatiu și ea sa fie înlocuită cu înțelegerea faptului că imperfectiunea apare peste tot. Scopul este să fim noi în centrul vieții noastre, liberi, autonomi, maturizați.

Deci luați spațiul pentru voi și amintiți-vă mereu: dezvoltarea personală este despre voi și despre ceea ce vă aduce bine în viețile voastre și ale celor din jurul vostru. Este despre a va întări stima voastră de sine și sentimentul că sunteți inrădăcinați într-o viață care să vă aparțină și pe care să o construiți asa cum voi ați decis.

Fericirea este un verb (si o poveste)

Am spus lucrul asta de multe ori, fericirea este un verb. Cred ca o sa il mai spun de multe ori de acum incolo.

Avem deseori tendinta sa ne agatam de viitor de parca el ne-ar putea aduce fericirea: “o sa fiu fericit dupa ce …” este o propozitie pe care o aud des. “Dupa ce o sa merg in concediul ala”… “dupa ce o sa imi compar casa aia sau dupa ce o sa imi string acel obiectiv”.

Da, studiile ne arata ca succesele pe care le parcurgem in viata ne aduc si ele fericire. Momente de Fericire, mai exact.

Si in acelasi asentiment, stim ca fericirea nu este o stare pe care o putem castiga pe termen nedefinit, ci mai degraba clipe pe care le avem cand si cand.

Pe de alta parte insa, daca ne punem fericirea in cui si asteptam sa vina ACEL moment magic, s-ar putea sa ne traim zilele mai degraba frustrati si mai putin incantati.

Am auzit acum cativa ani o poveste care a devenit mantra fericirii mele: Intr-un satuc mic si aproape uitat de lume, traia un gradinar. In fiecare dimineata, el se trezea, se spala, manca si apoi incepea sa isi cultive gradina.

Termina treaba pana in pranz si apoi se odihnea. In fiecare primavara, apoi vara si apoi toamna, el culegea ce plantase: Acolo unde planta capsuni, culegea capsuni. Acolo unde plantase un mar, culegea mere. Acolo unde cultivase fasole, culegea pastaile.

Niciodata gradinarului nu i-a trecut prin cap ca ar putea culege portocale unde plantase capsuni, piersici unde plantase mere sau castraveti unde pusese fasole.

Si chiar niciodata nu s-a gandit ca, daca intr-o zi si-ar abandona gradina, ar mai putea apoi sa ii vada frumusetea si sa ii culeaga roadele.

Fericirea este de multe ori asa: acolo unde plantam, zi de zi, fapte, vorbe si ganduri bune, vom primi recolta lor.

Acolo unde muncim, construim, cladim constient, vom primi masura a ceea am oferit.

Da, uneori vine o ploie cu grindina si ne strica mai tot. Dar tine de noi sa ne reconstruim fericirea asa cum ar face-o un gradinar cu plantele sale.

As vrea sa va spun ca pot incheia mesajul aici, simplu si la obiect. Dar nu este asa. Pentru ca, exact cum vremea de afara este uneori greu de prezis chiar de catre cei mai iscusiti meteorologi, echipati cu cele mai noi instrumente, viata este de multe ori complicata, dificila si greu de patruns.

Ce ne facem, deci, cand nu stim sa plantam fericirea? Pentru ca, adevarul este ca uneori nu avem uneltele de care ar trebui sa ne folosim. Poate am avut un parinte depresiv sau excesiv de critic, poate ca nu am fost suficient de intelesi sau aprieciati cand eram mici.

Si acum, ca adulti, resimtim un soi de incapacitate de a fi fericiti: renuntam usor, ne speriem si mai rapid, fugim de viata.

Fericirea sta in lucruri marunte cand stim sa ne bucuram de ele: prietenii, o ceasca de cafea sau o cana de ceai, soarele bland de primavara, mancarea cu gust pe care abia asteptam sa o savuram, o meditatie facuta in tihna, o carte buna. Cred ca fiecare se cunoaste suficient cat sa stie cam ce il face fericit. Important este sa fim si sinceri cu noi insine. 

Cel mai probabil, daca nu stim sa fim fericiti, inseamna ca undeva in educatia noastra am primit niste credinte care nu ne servesc.

In cazul asta, cea mai eficienta solutie este psihoterapia.

Stiu, nu pare simplu. Si nici nu este. In cabinetul unul terapeut, pe masura ce cladim relatia, vom renuntat usor usor la acele valori care ne fac mai mult rau decat bine, vom da glas unor voci interioare care poate de mult nu s-au facut auzite, vom elibera emotii pe care le-am ascuns pana acum in coltul rusinii.

Terapia nu este un demers usor. Dar este necesar.

Practic dezvoltare personala de peste 10 ani. Am fost la ateliere de lucru, conferinte, sesiuni de coaching si am citit pana acum biblioteci de carti. Nimic nu m-a luminat ca intalnirea cu un profesionist in domeniu. Nimic nu mi-a oferit mai bine timpul si spatiul de care aveam nevoie pentru a ma redescoperi pe mine.

Unii dintre noi se vor duce cateva sesiuni, altii cativa ani. Depinde de mediul din care venim si cat de multumiti suntem de vietile noastre.

Am pornit psihoterapia fiind foarte sceptica. Nu fusesem crescuta in mediul in care asa ceva sa fie bine primit. Mi se spunea deseori ca nu sunt nebuna, deci ce sens are sa ma duc? Scriu aceste cuvinte acum si imi vine sa rad. Si un pic sa plang.

Multe vieti ar fi imbogatite, multe spirite eliberate, daca mai multi ar avea curajul sa isi dezvaluie vulnerabilitatea si sa spuna cu mana pe inima, “da, am nevoie.”

Jung spunea “Indiferent cat de absurd ar parea, oamenii ar face orice pentru a evita sa stea fata in fata cu propriul lor suflet.” I-am povestit terapeutei mele citatul asta si mi-a raspuns zambind: “si in aceeasi masura, oamenii ar face orice ca sa stea fata in fata cu propriul lor suflet.”

Sper sa ne intalnim in aceasta a doua ipostaza. Lumea e mai frumoasa asa.

NeParadisul

Photo credit: Flickr.com

Acum mai bine de zece ani, cand am descoperit prima data domeniul psihologiei aplicate, mi se parea ca am dat de un cufar plin cu aur, varat undeva intr-o pestera intunecata, intr-un loc uitat de lume. Pe scurt, eram vrajita mai ceva ca un copil care tocmai nimerise in pestera lui Ali Baba.

Aveam eu cumva impresia asta ca, avand unealta asta in mana, voi invata cum sa fiu perpetuu fericita si mereu implinita, cum voi evada undeva in Paradis, dar ramane tot pe Pamant, cum totul va fi mereu primavara in sufletul meu, voi descoperi optimismul vesnic si ma voi bucura non stop de viata. Aveam sa am relatii fara provocari, prieteni peste tot, sa fiu plina de incredere in mine, sanatoasa trup si suflet, armonioasa nici nu mai zic. Scriind cuvintele astea, acum imi vine sa rad. 🙂

Stiti, in toate domeniile care au legatura cu oamenii – medicina, psihologia, sportul etc. – se vorbeste despre importanta stresului pentru a ne dezvolta, despre cat de relevant este sa fim pusi sau sa ne punem noi singuri in situatii dificile pentru a fi cu adevarat adaptati.

In fine, cu obiectivul de mai sus in minte si multa determinare in suflet, am pornit-o pe drumul dezvoltarii personale ca un adevarat pelerin. Ani de zile m-am tot tratat: ganduri nepotrivite, reactii pe care le vroiam diferite. Uneori, uitandu-ma acum in urma, eram ca un adevarat sportiv in cantonament.

Mi-e greu sa va spun care a fost declicul, daca a existat unul sau au fost mai multe momente mici. Cert este ca, la un moment dat, tot inaintand prin viata, m-am uitat in jur si am decis sa ma opresc.

Am inteles ca Paradisul nu exista pe Pamant, decat in momente cand si cand. Si ca, culmea culmilor, asta este un lucru bun! Am realizat ca nu voi putea fi niciodata perfecta si ca vorbitorii aia americani care vin in tara noastra si ne vand pe sute de euro formule magice, in timp ce isi poarta ceasuri de aur si dintii albi, sunt cam falsi si nu spun neaparat adevarul. Am inceput sa iubesc imperfectiunea cu toate cicatricile ei la pachet. Am inceput sa dau performanta pe autenticitate. Mi-am dat seama ca viata nu poate exista fara moarte, ca frumosul are nevoie de urat si binele de rau. Am vazut in mine ca suntem toti de toate si m-am minunat. Am inceput sa iubesc ridurile mai mult decat tineretea.

Dupa 10 ani de pasiune pentru educatie prin psihologie, nu pot spune ca am gasit Paradisul si nici ca traiesc intr-o stare perpetua de fericire. Si, va spun cu mana pe inima, nici nu imi mai doresc asta. Ce am primit insa de la toti acesti ani de inteleptire sunt doua mari cadouri: acceptarea si detasarea.

Acceptarea inseamna sa primim ceea ce vine catre noi si sa nu ne atasam de niciun “trebuie”, chiar daca asta inseamna sa acceptam propria suferinta, din cand in cand.

Detasarea merge mana in mana cu acceptarea. Pentru ca tot ce avem nu este in realitate al nostru. Suntem un fir de constiinta care priveste viata, iar asta in sine este o minune.

Am inteles ca rolul vietii nu este sa fim neaparat fericiti si ca oricat de mult ne-am stradui, nimic nu ne poate promite asta. Dar in acelasi timp, nesiguranta propriei fericiri nu trebuie sa fie motiv sa nu ne bucuram de prezent. Iar prezentul este deseori frumos.

Pentru ca in realitate, tot ce avem este momentul acum. Thay, un calugar budist vietnamez pe care il urmaresc, spune cu engleza lui stricata: “The past is gone, the future is not here. All we have is the present moment.”

Si am mai inteles ca sanatatea mintii, ca si cea a trupului, nu trebuie neglijata, ci trebuie ingrijita zilnic: ma plimb in parc, ma vad cu prietenii, fac meditatie si yoga, citesc, ma primesc in terapie. Nu exista reteta pentru toti, asa cum nu exista nici o metoda magica prin care sa fim mereu sereni. Exista viata, ca un rau, uneori de munte, alteori de vale, uneori o valtoare, mereu in miscare, cu bune, cu rele, cu greu si frumos.

Asa ca acum sunt intr-un alt loc. Vad lucruri uneori nedreptate, alteori ciudate, alteori frumoase.  Ma mai mahnesc, ma mai sperii, ma suprind fiind prea expansiva sau, din contra, prea retrasa. Mai incerc sa mai indrept si eu cat pot acolo unde pot. Caut sa traiesc constient si in acelasi timp sa ma iau pe mine asa cum sunt. Apoi, le las sa fie. Fac toate parte din experienta asta bizara, dulce-sarata si uneori amara pe care o numim viata.

Aminteste-ti cerul albastru

Exista, in meditatie, o metafora despre cum noi suntem in realitate un cer albastru.

Eu am aflat despre ea de la Headspace, o aplicatie pe care o folosesc cu succes de cativa ani si care este fondata de un englez, fost artist de circ si apoi calugar budhist. Dar inteleg ca aceasta metafora este una veche si isi are radacinele undeva in cultura tibetana.

Povestea ei suna cam asa: in liniste, noi suntem ca un cer albastru lin. Cand ne oferim spatiu mental si traim in prezent suntem neperturbati, clari, mereu limpezi. Cand avem ganduri, fie ca ele sunt vesele sau triste, este important sa ne amintim ca noi nu suntem gandurile noastre. Daca mergem in continuare pe ideea metaforei, gandurile noastre sunt ca niste nori pe cer. Uneori ele sunt pufoase si frumoase, alteori sunt gri si vin cu fulgere. Ambele ne pot atrage foarte usor. Dar nici unele, nici altele, oricat de importante striga ca sunt, oricata atentie se straduiesc sa ne ceeara, nu sunt propria noastra persoana. Pentru ca noi suntem un cer lin si albastru.

Primesc zilnic notificari de la Headspace. Rolul lor este sa ma aduca in prezent, sa opreasca norii gandului si sa imi aminteasca de cerul albastru. Din cand in cand, mesajul care imi apare pe ecranul telefonului este: “Remember that blue sky.” Ma centreaza fara gres. Si ma linisteste deopotriva.

 

Puterea unui fuck up

In cei 5 ani pe care ii am deja in domeniul psihologiei, mai ales catre zona fericirii si a starii de bine, am observat un lucru interesant. Ma intalnesc – mai des decat mi-as dori, ce-i drept – cu oameni care considera ca fericirea se intampla atunci cand negam nefericirea.

Manifestarile sunt mereu aceleasi: o viziune idealista, imaculata, perfecta asupra lumii, insotita de viziuni deseori ezoterice, de parca a trai sau am putea sa traim vreodata intr-o primavara perfecta, in care soarele ne oblojeste bland in fiecare zi si pasarelele ciripesc in copaci cu voiosie. Cu totii suntem prieteni, curge iubire peste tot, viata este impecabila.

De cand ma pregatesc sa devin psihoterapeut, am inceput sa invat si sa lucrez cu mecanismele de supravietuire ale oamenilor. Ele sunt niste constructe mentale pe care le ridicam pentru a putea trai adaptati in conditii de multe ori potrivnice si pornesc din copilarie. Sa spunem de exemplu ca un baietel a avut parinti deosebit de critici. El are sanse mari sa devina un adult nesigur, care se ascunde sub o manta a perfectiunii (a lui si a mediului in care traieste), un adevarat Don Juan, un cuceritor de suflete, un barbat perfect asortat si mereu pregatit. Asa ca, am invatat sa privesc aceste mecanisme cu respect si admiratie. Suntem in mod sigur o specie foarte interesanta si complicata.

Revenind insa la reveria prezentului fara de pacat, ca orice forma de a percepe lumea, neraportata la realitate, ea are si o fata ascunsa: cea a inflexibilitatii, a perpetuei caderi din Raiul pe care avem nevoie sa ii pazim cu atata ardoare, a temerii de concluzia ca, dupa colt sau poate peste cateva luni, vom afla ca Paradisul in care traim este de fapt un Iad.

Vazand totul in culori calde, le negam pe cele reci. Imbratisand doar frumosul si usorul, negam greul si uratul din noi. Si fiti siguri, fiecare are partea lui de umbra.

We’re all in this together messed up life. Elizabeth Gilbert spunea: “embrace the glorious mess that you are.” In spatele cortinelor bine aranjate, hainelor care cad frumos pe corp, zambetelor de binete, statusurilor explozive, suntem noi: cruzi, goi, vulnerabili, minunati.

Nesiguri, sigur. Cine poate spune ca nu este, din cand in cand nesigur? Anxiosi si preocupati, goofy si penibili. Gresind si facand bine. Mintindu-ne pe noi, mintind in jur, urat si frumos.

Si sa va mai spun un lucru, poate cel mai important. Nu exista crestere fara greseala. Nu exista profunzimi fara asumare. Parcurgem o viata cu noi insine. Traim in timp si masuram in ani. Dar ca ei sa aiba cu adevarat relevanta, trebuie sa traim si in emotii, stari si complexitati. Sa ne asumam ce suntem si sa acceptam ce nu suntem, sa ne pierdem in experiente si sa traim fara rasuflare. Sa ne para rau cand am ranit si sa ne mangaiem cand ne doare. Sa ne facem din viata o aventura plina. Iar acolo ajungem abia cand suntem dispusi sa coboram in cele mai negre parti ale noastre. De abia cand ne dam mana cu noi insine si ne insotim in toata nebunia noastra, razand de ciudatenia pe care, in secret, o impartasim cu umanitatea toata, de abia atunci suntem autentici si fericiti. And I mean the real deal.

So go for it people, trageti aer in piept si ridicati cortina. O sa va placa, without a doubt. I know I did.

Este greu și pentru ei

feet-619399_1920

Fusese o noapte lungă și eram foarte aproape de a o incheia. Apoi, la jumătatea ultimului vers din ultima melodie înainte de culcare, ai ridicat capul sus. “Apapa?” Ai întrebat. Am aruncat o privire sumară în jurul camerei, știind că nu aveam să văd o ceașcă de băut. “Nu există apă aici sus. Nu ai nevoie. ” ” Apapa? “” Dragă, nu “.” Apapa!” Mai insistent de data asta.

Și mânia mea a fulgerat la suprafață, rapid și roșie ca focul fierbinte. O respirație scurtă. Corpul meu a înțepenit, dinții mi s-au încleștat. Și, desigur, ai simțit-o. În ciuda faptului că am înăbușit-o repede, ai simțit-o la fel de clar ca mine și s-a topit și în tine. Si ai început să suspini pentru că persoana care te iubește cel mai mult pe lume, persoana de care depinde de tot ce ai nevoie, s-a transformat pentru un moment intr-un monstru… pentru că tu ai vrut apă. Pentru că ți-a fost sete inainte de a merge la culcare și nu aveai autonomia cu care să îți rezolvi problemele.

Imaginați-vă cum este să îți trăiești viața cu această lipsă de control. Vorbim foarte mult despre cât de greu este să fi mamă și cu bună dreptate – este un job deloc ușor. Dar în doua săptămână a lunii aprilie este “Săptămâna Tinerilor Copii”, iar în cinstea ei aș dori să recunosc cât de greu este să fii un copil mic.

Ca terapeut, de multe ori încerc să-mi imaginez cum este viața pentru copiii mici. Dacă vreau să găseasc o soluție la un comportament dificil, mai întâi încerc să-l înțeleg. Și, de fiecare dată când m-am pus în pantofi de copil mic am ajuns la aceeași concluzie: nici măcar unul dintre noi adultii nu ar putea face față.

Pentru început, gândiți-vă cum este să vi se spună ce să faceți, când să faceți și cum să faceți – la nesfârșit. Mănâncă acest lucru pe care n-ai mai văzut până acum. Nu face un chip grosolan (ceea ce înseamnă nepoliticos?). E timpul să mergem undeva unde nu vrei să mergi și grăbește-te, grăbește-te, grăbește-te ca să respectăm un calendar arbitrar care nu înseamnă nimic pentru tine.

Imaginați-vă cum este să greșești atât de des pe cât o face un copil. Să nu reușești să îți miști mâinile astfel încât să tai hârtia corect, să te împiedici în timp ce alergi pe gazon, să verși laptele pe care ți-ai dorit atât de mult să îl torni bine (și iată-mă tot pe mine exasperată). 

Un alt exemplu de la culcare:

“Tata, spune-mi cum tipul ajuns acolo sus.” “El a urcat.” “Nu, spune-mi cum a ajuns acolo sus?”. Din nou și din nou, fiul nostru devenea tot mai frustrat până când mi-am dat seama că el vroia să spună, “ÎNTREABĂ-MĂ cum a ajuns acolo?”

Un singur cuvânt greșit care a schimbat întreaga propoziție și i-a cauzat atâta frustrare. Imaginați-vă cu este ca în mod constant să nu poți comunica eficient cu oamenii din viața ta. Zi după zi, să te lupți ca să găsești cuvântul  potrivit, să spui un lucru, atunci când vroiai să spui altul, să pronunți greșit cuvinte atât de mult încât nimeni să nu înțeleagă ce spui. Și apoi tot adulții devin frustrați în relația cu tine, tot ei își pierd răbdarea cu tine. 

Una dintre cărțile mele preferate pentru copii este “Pretutindeni copiii.” Pe ultima pagină scrie: “Copiii de zi cu zi de pretutindeni sunt iubiți. Pentru că încearcă atât de mult, pentru că explorează constant, pentru că sunt minunați, exact așa cum sunt ei. “. Îmi dau lacrimile de fiecare dată când o citesc pentru că este adevărat. În ciuda tuturor greutăților, ei încearcă și încearcă din nou. Ei intâmpină zilele cu zambete, entuziasm și emoție. Ei ne iartă greșelile noastre, flash-uri noastre de furie și  nedreptate. Ei ne întâlnesc nerăbdarea cu răbdare (cel puțin uneori), ei râd și trăiesc și dragoste cu abandon nesăbuit.

Așa că atunci când ne împing la marginea limitelor noastre, să încercăm să ne amintim că și noi facem același lucru cu ei.

Articol tradus, autoare: Tracy Slater

Sursa aici.

The Linchpin

Educatie

De ceva timp imi pun intrebarea asta: care este acel element care schimba intreaga societate romaneasca? 

Seth Godin a descris prima data acest termen: the linchip este acel element din sistem care, odata inlocuit sau eliminat, duce la perimarea intregului sistem.

Linchpinul unei societati este educatia. Modul in care ne formam copiii determina cat de bine sau prost traim in anii ce urmeaza, cat de fericiti si intelepti suntem sau inversul, cat de depresivi si haini suntem.

Dupa ce am anuntat inchiderea spatiului IPF, mai multi prieteni au venit in ajutorul meu. Multi dintre ei sunt oameni cu care nu am pastrat neaparat o legatura constanta. Si totusi si-au facut timp sa imi trimita un mesaj de incurajare si suport. Va multumesc, I am humbled by your love.

Intr-una dintre discutiile cu mentorul meu, Adrian Stanciu, el mi-a povestit despre Teach for Romania si nevoia lor  de fundraising. Asa ca m-am vazut cu Corina si ne-am apucat de vorba.

Nu stiu cum a fost pentru tine intalnirea noastra, Corina. Dar la mine timpul s-a oprit. Finaly, vorbeam cu un om care dadea din cap puternic aprobator la ideea ca linchpin-ul educatiei este fericirea. Apoi m-am vazut cu Mirela, directorul departamentului de Training & Support al Teach. Si un om mi-nu-nat. Si, before I knew it, discutam despre cum eu pot deveni tutor coordonator. Asta presupune sa sustin profesori si elevi din Teach si sa intervin pe partea de conceptie cu informatii si instrumente din psihologie pozitiva, inteligenta emotionala, sociologie etc.

Va spuneam la inceput la linchpin-ul este educatia. Teach for Romania este parte a retelei Teach for all care activeaza în alte 32 de țări, pe 5 continente. Programul, dezvoltat inițial în 1990 de către Teach for America în Statele Unite, atrage absolvenți de top care nu ar fi considerat în mod normal, ca opțiuni de viitor profesional, meseria de profesor. (sursa: site-ul Teach for Romania).

In Romania, Teach a intrat in al treilea an, a fost inclus in Programul Anti-Saracie al guvernului si pregateste deja mii de  copii din scoli defavorizate din sudul tarii. Pana in 2020, Teach are in plan sa intre in toate judetele Romaniei. Dar mai mult de atat, Teach vrea sa inspire reformarea invatamantului de stat romanesc.

In acest context excelent, sunt foarte incantata sa va anunt ca Teach for Romania si Institutul pentru Fericire au devenit parteneri! Toata expertiza si experienta IPF vor fi puse la dispozitia copiilor si profesorilor Teach din Romania. Elemente de well being, inteligenta emotionala si mindfulness vor fi incluse in programa invatamantului romanesc. Iar eu devin tutor coordonator si cocreator al curriculei pentru profesori si elevi.

Este o oportunitate extraordinara pentru IPF, dar mai ales cred ca este o oportunitate fantastica pentru tara inca traiesc. Sunt mandra si humble sa pot pune umarul la schimbarea in bine a lumii in care traiesc. Sunt acolo unde am cautat sa fiu. Stiu ca drumul e greu si ca va fi nevoie de multa determinare. But then again, la determinare am stat mereu excelent!

Sa ne auzim cu bine. 😀

Adopta un milenial

https://www.stocksy.com/964298Tocmai am primit un email de la un membru al comunitatii Institutului pentru Fericire care vrea sa isi dea demisia din corporatie si sa munceasca pasiunea pe care o are. Nu este nici prima, nici ultima persoana cu care am aceste discutii.

De fapt, aseara am fost la o prezentare cu peste 100 de auditori, contabili sau directori financiari la ACCA Summer Party. In momentul in care am adus vorba despre mileniali, sala a oftat.

Daca cea care mi-a trimis emailul este un millenial, cei 100 de oameni de finante sunt angajatorii lor. Iar intre ei este o prapastie.

In cei 4 ani de IPF, am lucrat, direct sau prin intermediul colegelor mele, cu peste 30.000 de mileniali. Mai mult de atat, eu sunt un milenial. Toti prietenii mei sunt mileniali. Incerc in randurile care urmeaza sa ii descriu pe intelesul tuturor:

  1. Oferim respect doar meritat. Nu ne intereseaza functiile, diplomele sau insignele. Daca avem valori comune, ne respectam. Daca nu, nu iti vom oferi atentia sau timpul nostru. Fii lider, nu sef. Tu nu esti mare si nici noi mici. Nu asa merg lucrurile. Nu ne este teama de tine si nu cu teama ne vei cuceri. Stam langa tine daca ne place. Vrem sa ne spui care sunt limitele, dar sa ne lasi sa exploram singuri terenul.
  2. Construim un sistem nou, nu ne vom alatura celui vechi care este oricum plin de fisuri.  Dupa ce parintii nostri au fost inregimentati zeci de ani, dupa ce bunicii au fost si ei compartimentati, noi vom face fix pe dos. Suntem un pic rebeli. Si ne place. Mult.
  3. Nu suntem roboti, suntem artisti. Cream o lume noua. Noi suntem noii hippioti. S-ar putea sa fi auzit de noi cu numele “hipsteri”. Da, asa este. Barbatii poarta barba, femeile se tatueaza. Ne crestem copiii cot la cot, bem bere artizanala, ne plimbam cu trotineta si calatorim cu avionul, avem gadgeturi dar purtam tenisi rupti si ne facem prieteni pe internet. Suntem hetero sau gay sau bi. Albi, negri sau mulatri. Asiatici, africani  sau europeni. Nu conteaza, nu ne intereseaza diferentele. Noi suntem umanitate.
  4. Nu vrem sa facem doar bani. Desi ne plac, ii intelegem si ii avem. Preferam insa sa ne dam demisia din corporatie si sa traim cu mai putin, decat sa simtim ca cream profit de dragul profitului.
  5. Si apropo de asta, ce face compania pentru lume? Daca platesti in Romania, dar profiti de raurile din India, o sa aflam. Degeaba incerci sa ne cuceresti cu eticheta sclipitoare cand noi stim ca poluezi Africa.
  6. Daca esti duplicitar, ne-ai pierdut. Noi suntem directi, suntem sinceri si avem radar de bullshit. Te rog, nu fii capitalist politically correct. Nu merge asa. O sa plecam de langa tine si nici nu o sa stii de ce.  Deci zi-le cum sunt, coopteaza-ne! Nu ne trata ca pe un client, ci ca pe un prieten. Nu mai incerca sa pari perfect, arata-ne unde esti vulnerabil si hai sa ne apucam de treaba. Suntem foarte saritori, ne place sa ajutam.
  7. Vrem sa fim de folos. Tu ce faci pentru lume? Nu ma refer la programe mici de CSR pe care le promovezi cu bugete mai mari decat programele in sine. Ma refer la CE FACI TU PENTRU LUME? Cum ai grija de comunitatea din “curtea” ta? Cum ajuti orasul / tara / continentul pe care esti? Ai o gandire pe termen lung? Si mai mult, esti autentic?
  8. Esti ecologist sau deversezi pe ascuns in tari prea sarace ca sa stie ca ii omori? Pe mine ma intereseaza sa stiu ca o sa mai traiesc pe planeta asta. Si vreau sa fie fericiti aici si copiii mei, si nepotii mei. Suntem satui de industrializarea asta pe care ati lasat-o sa iti scape de sub control. Adica, nu ne intelege gresit, multumim pentru beneficiile ei. Si iti suntem recunoscatori ca ai deschis drumul asta. Dar, te rugam opreste-te si revizuieste ce faci. Pana cand o sa consumam? De unde? Unde ajungem si ce facem? Noi avem o strategie generala a umanitatii? Sau ne tot razboim ca orbii?
  9. Si apropo de asta, competitia ne plictiseste daca tot incerci sa ne compari cu colegul. Not my thing. E prea multa agresivitate pe planeta asta. Hai sa ne mai si iubim (asta este un cuvant de care nu ne este prea teama), hai sa vedem si ce e bine la celalalt. Hai sa lucram impreuna.
  10. Inainte de a ne spune sa facem ceva anume, explica-ne de ce. Daca nu vrei sa faci asta, lucreaza te rog cu un computer. Ele nu pun intrebari. Dar noi suntem oameni. Liberi, autonomi, nelimitati.  
  11. Si inca ceva: timpul e cea mai de pret resursa a noastra. Daca ti-l oferim, hai sa il punem la bun folos. Lumea e plina de lucruri de facut si vrem sa facem cat mai multe. Nu ne risipi timpul, asta ne enerveaza muuult.
  12. Daca vrei sa lucram impreuna, trebuie sa ne tii in priza. Vrem sa cunoastem, sa intelegem. De cand cu internetul, imi dau seama ca mi-ar trebui cel putin 3 vieti sa citesc si invat tot ce mi-as dori.

All in all, hai sa fim onesti, autentici, sa lucram la a face mai buna lumea in care traim, sa o iubim si imbunatatim, sa ii ajutam pe fratii nostri mai saraci (chit ca sunt arabi, indieni sau africani), sa fim egali chiar daca tu ai 20 de ani in plus si sa lasam deoparte functiile. Eu vreau sa fim prieteni. Asta este lumea mea. Si daca tu crezi ca doar eu oi fi asa, iata aici frumusete de articol care a fost viral pe net. Titlul este plastic, iar textul inaltator. Sa fim sanatosi, frumosi si fericiti! Restul e detaliu.

Pentru noi inceputuri

heart Dupa 4 ani, 30.000 de participanti si aproape 500 de evenimente, cursuri, conferinte sau dezbateri, am decis sa renuntam la spatiul Institutului pentru Fericire din bulevardul Dacia.

A fost o decizie pe care am cantarit-o mult si un pas pe care l-am facut cu greu. Lucrez cu evenimente de 10 ani. Am organizat cam orice se putea: de la concerte de 10.000 de persoane pana la conferinte de 200 de persoane si cursuri de 5 persoane, in domenii ca muzica, tehnologie sau educatie.

De un an si jumatate, dupa nasterea lui Mihai, am observat ca motivatia mea a inceput sa scada. Initial, am pus lucrul asta pe seama oboselii. Mi-am dat seama insa apoi ca venirea baietelului meu m-a centrat mai mult spre rezultate si ca am inteles mai bine cat de pretios este timpul.

In primul rand, simteam ca ma plafonez organizand acelasi tipar de cursuri. Am incercat sa modific lucrurile, dar tot nu ma simteam motivata. Pe langa asta, sustinerea financiara a spatiului si salariilor legate de el devenisera deja un motiv prea mare de stres si oboseala. Ma simteam prinsa intr-o hora in care pur si simplu nu mai vroiam sa dansez. Si al treilea motiv era ca treaba operationala (contracte, facturi, contabila, avocata, managementul echipei) imi ocupau atat de mult timp, incat nu mai reuseam sa fac lucrurile care imi plac: sa scriu, sa motivez, sa schimb eu.

Puteam modifica lucrurile: ne mutam intr-un spatiu mai mic si o luam de la capat. Sau ne focusam pe subinchirieri si deveneam un fel de hub de dezvoltare personala. Nu am vrut.Asa ca am spus stop.

Sigur, Institutul va continua. Ne vedem online, prin newsletterul saptamanal, site-ul nou si o serie de discutii sau intalniri cu comunitatea in spatii si forme total neconventionale (revin cu detalii in curand). Lucram cu drag si in companiile care ne cheama la ei.

Inchei acest pas al calatoriei mele cu multe invataturi pentru care sunt recunoscatoare:

  1. Sectorul ONG din Romania este in plina crestere si expansiune. Tot mai multi oameni echilibrati, educati, profesionisti si perseverenti fac parte din el. Desi inteleg ca din exterior lucrurile nu sunt foarte vizibile, ONG-istii muncesc pe rupte pentru o Romanie mai buna. De fiecare data cand ma gandesc la sectorul ONG, simt ca aici sunt acasa. Aici o sa raman inca multa vreme de acum incolo (daca nu toata viata).
  2. Intre sectorul ONG si cel al companiilor sunt diferente structurale imense: pe fundraising, managementul echipei, comunicare. Eu nu am evaluat suficient amplitudinea acestor diferente si mi-am invatat lectia pe viu. A fost dureros. Acum sunt mai experimentata. Si mai puternica.
  3. Desi intrasem in domeniu cu asteptarea ca voi gasi o comunitate unita de colaboratori din toate ONG-urile, am gasit un spatiu fragmentat. Mi-a parut rau de asta, am incercat sa schimb cat a tinut de mine, am oferit spatiu gratuit sau la preturi mai mici, am invitat des la o cafea membri din alte ONG-uri, am militat pentru unitate. Inca este loc mare pentru imbunatatire. Sper sa vina ziua cand vom fi suficient de intelepti ca sa intelegem ca impreuna suntem mai puternici.
  4. Dezvoltarea personala nu este intelesa corect in Romania, nici in comunitati, nici in companii. Am dus o adevarata lupta ca sa ii mai curat numele si sa explic necesitatea ei. Este o cauza pe care nu am lasat-o deoparte. Voi merge catre ea in continuare.
  5. Lucrul cu adultii in dezvoltare personala este, cred, cea mai grea meserie din educatie. In primul rand, un procent foarte mic vor cu adevarat sa se schimbe. Apoi, traumele devin atat de grele cu timpul, incat si cei care vor sa se schimbe au nevoie de multa rabdare, atentie si empatie. Procesul este foarte lung (in jur de 7 – 10 ani), rezultatele pe care noi le vedem sunt rare.
  6. Referitor strict la Institut, imi dau seama ca am inceput lucrurile dintr-un punct mai elaborat decat puteam sustine in momentul respectiv. Daca as lua-o de la capat, as face lucrurile pas cu pas. As experimenta, m-as juca cu forme si tipuri de intalniri sau programe. As vedea ce merge si de abia apoi as extinde.
  7. Sigur, lucrurile au venit din ambele directii: cand am pornit asociatia, am primit mii (literally) de feedback-uri de incurajare: oameni, presa, primarii chiar, s-au aglomerat la poarta noastra, curiosi de ce facem, invitandu-ne intr-o parte sau alta. Dupa un an insa, cand noul a devenit obisnuit, aglomeratia s-a temperat. Primul val nu arata neaparat realitatea.
  8. Fundraisingul este punctul critic al oricarui ONG. Partea trista este ca sunt foarte putini fundraiseri in Romania, ca sa nu mai vorbesc despre fundraiseri buni. Romanilor nu le place sa negocieze, sa ceara, sa primeasca. Asta este o trauma de tara si vine din scoala. Bat-o vina.
  9. Un ONG o sa mearga bine daca are un target clar (copii de gradinita, de exemplu), o localizare clara (din judetul X), o activitate clara (ore de pian, de exemplu), o desfasurare in timp. Si pentru finantari, este important ca acest target sa fie format din persoane care nu se pot ajuta.

Desi decizia pe care am luat-o a fost initial de dureroasa, odata ce m-am impacat cu schimbarea, m-am simtit mai bine. Eliberata, hotarata, din nou motivata sa mut muntii. In plus, ador inceputurile!

Multumesc din suflet tuturor celor care au contribuit la spatiul din Dacia: de la decoratori si voluntari, pana la ONG-uri si companii. Dar mai ales, multumesc colegilor mei Oana Bratila, Mona Calinescu, Andreea Gospodariu, Patricia Dinut, Aurel Dragut fara de care pur si simplu nu as fi fost! 

M-a intrebat un prieten zilele trecute daca m-am gandit sa ma opresc pur si simplu. Eventual sa ma angajez si sa lucrez pe un salariu bun (cica as fi eligibila). I-am spus ca eu nu ma pot opri din a fi eu. Oricat de mult ma gandesc sau razgandesc, oricat de grea este munca mea (si credeti-ma, nu este usor sa muncesti cu sufletul la vedere), eu sunt eu si viata m-a pus aici cu obiectivul asta: sa spun cator mai multi oameni ca solutia unei lumi mai bune, fara coruptie, saracie, nedreptate si infractionalitate, este sanatatea noastra emotionala.

Ce vreau sa fac in continuare? Pe langa programele inedite ale IPF,  vreau sa lucrez impreuna cu un ONG sau mai multe. Sunt interesata in mod special de educatie si comunitate. Imi doresc sa ma intorc la prima mea iubire: educatia elevilor (preferabil de liceu). As interveni si la FR. Si daca reusesc sa pun umarul la introducerea dezvoltarii personale si a educatiei emotionale in scoli sau / si comunitati, pot sa spun ca viata mea profesionala a avut un sens bun.

Neagu Djuvara implineste 100 de ani astazi. Unul dintre citatele care imi plac cel mai mult la dansul este:

“Care sunt, dupa mine, lucrurile cu adevarat importante? Mai întai credinta, este lucrul care ne salveaza. Daca crezi in Dumnezeu, atunci te-ndrepti, putin cate puțin te-ndrepți. Pe urma bunatatea, sa nu fii rau cu semenii tai. Al treilea lucru: sa faci ceva, de pildă sa scrii, sa plantezi un pom, sa lasi ceva în urmata. Sa nu traiesti ca o larva dusa de ape.”

Asa zic si eu, domnule Djuvara. Si tot asa imi conduc si viata. Sa ne auzim in curand cu bine!