Mălina Chirea

Despre psihologie și alte întâmplări din viață

May 2018 archive

NeParadisul

Photo credit: Flickr.com

Acum mai bine de zece ani, cand am descoperit prima data domeniul psihologiei aplicate, mi se parea ca am dat de un cufar plin cu aur, varat undeva intr-o pestera intunecata, intr-un loc uitat de lume. Pe scurt, eram vrajita mai ceva ca un copil care tocmai nimerise in pestera lui Ali Baba.

Aveam eu cumva impresia asta ca, avand unealta asta in mana, voi invata cum sa fiu perpetuu fericita si mereu implinita, cum voi evada undeva in Paradis, dar ramane tot pe Pamant, cum totul va fi mereu primavara in sufletul meu, voi descoperi optimismul vesnic si ma voi bucura non stop de viata. Aveam sa am relatii fara provocari, prieteni peste tot, sa fiu plina de incredere in mine, sanatoasa trup si suflet, armonioasa nici nu mai zic. Scriind cuvintele astea, acum imi vine sa rad. 🙂

Stiti, in toate domeniile care au legatura cu oamenii – medicina, psihologia, sportul etc. – se vorbeste despre importanta stresului pentru a ne dezvolta, despre cat de relevant este sa fim pusi sau sa ne punem noi singuri in situatii dificile pentru a fi cu adevarat adaptati.

In fine, cu obiectivul de mai sus in minte si multa determinare in suflet, am pornit-o pe drumul dezvoltarii personale ca un adevarat pelerin. Ani de zile m-am tot tratat: ganduri nepotrivite, reactii pe care le vroiam diferite. Uneori, uitandu-ma acum in urma, eram ca un adevarat sportiv in cantonament.

Mi-e greu sa va spun care a fost declicul, daca a existat unul sau au fost mai multe momente mici. Cert este ca, la un moment dat, tot inaintand prin viata, m-am uitat in jur si am decis sa ma opresc.

Am inteles ca Paradisul nu exista pe Pamant, decat in momente cand si cand. Si ca, culmea culmilor, asta este un lucru bun! Am realizat ca nu voi putea fi niciodata perfecta si ca vorbitorii aia americani care vin in tara noastra si ne vand pe sute de euro formule magice, in timp ce isi poarta ceasuri de aur si dintii albi, sunt cam falsi si nu spun neaparat adevarul. Am inceput sa iubesc imperfectiunea cu toate cicatricile ei la pachet. Am inceput sa dau performanta pe autenticitate. Mi-am dat seama ca viata nu poate exista fara moarte, ca frumosul are nevoie de urat si binele de rau. Am vazut in mine ca suntem toti de toate si m-am minunat. Am inceput sa iubesc ridurile mai mult decat tineretea.

Dupa 10 ani de pasiune pentru educatie prin psihologie, nu pot spune ca am gasit Paradisul si nici ca traiesc intr-o stare perpetua de fericire. Si, va spun cu mana pe inima, nici nu imi mai doresc asta. Ce am primit insa de la toti acesti ani de inteleptire sunt doua mari cadouri: acceptarea si detasarea.

Acceptarea inseamna sa primim ceea ce vine catre noi si sa nu ne atasam de niciun “trebuie”, chiar daca asta inseamna sa acceptam propria suferinta, din cand in cand.

Detasarea merge mana in mana cu acceptarea. Pentru ca tot ce avem nu este in realitate al nostru. Suntem un fir de constiinta care priveste viata, iar asta in sine este o minune.

Am inteles ca rolul vietii nu este sa fim neaparat fericiti si ca oricat de mult ne-am stradui, nimic nu ne poate promite asta. Dar in acelasi timp, nesiguranta propriei fericiri nu trebuie sa fie motiv sa nu ne bucuram de prezent. Iar prezentul este deseori frumos.

Pentru ca in realitate, tot ce avem este momentul acum. Thay, un calugar budist vietnamez pe care il urmaresc, spune cu engleza lui stricata: “The past is gone, the future is not here. All we have is the present moment.”

Si am mai inteles ca sanatatea mintii, ca si cea a trupului, nu trebuie neglijata, ci trebuie ingrijita zilnic: ma plimb in parc, ma vad cu prietenii, fac meditatie si yoga, citesc, ma primesc in terapie. Nu exista reteta pentru toti, asa cum nu exista nici o metoda magica prin care sa fim mereu sereni. Exista viata, ca un rau, uneori de munte, alteori de vale, uneori o valtoare, mereu in miscare, cu bune, cu rele, cu greu si frumos.

Asa ca acum sunt intr-un alt loc. Vad lucruri uneori nedreptate, alteori ciudate, alteori frumoase.  Ma mai mahnesc, ma mai sperii, ma suprind fiind prea expansiva sau, din contra, prea retrasa. Mai incerc sa mai indrept si eu cat pot acolo unde pot. Caut sa traiesc constient si in acelasi timp sa ma iau pe mine asa cum sunt. Apoi, le las sa fie. Fac toate parte din experienta asta bizara, dulce-sarata si uneori amara pe care o numim viata.