Mălina Chirea

Despre psihologie și alte întâmplări din viață

July 2018 archive

Fericirea este un verb (si o poveste)

Am spus lucrul asta de multe ori, fericirea este un verb. Cred ca o sa il mai spun de multe ori de acum incolo.

Avem deseori tendinta sa ne agatam de viitor de parca el ne-ar putea aduce fericirea: “o sa fiu fericit dupa ce …” este o propozitie pe care o aud des. “Dupa ce o sa merg in concediul ala”… “dupa ce o sa imi compar casa aia sau dupa ce o sa imi string acel obiectiv”.

Da, studiile ne arata ca succesele pe care le parcurgem in viata ne aduc si ele fericire. Momente de Fericire, mai exact.

Si in acelasi asentiment, stim ca fericirea nu este o stare pe care o putem castiga pe termen nedefinit, ci mai degraba clipe pe care le avem cand si cand.

Pe de alta parte insa, daca ne punem fericirea in cui si asteptam sa vina ACEL moment magic, s-ar putea sa ne traim zilele mai degraba frustrati si mai putin incantati.

Am auzit acum cativa ani o poveste care a devenit mantra fericirii mele: Intr-un satuc mic si aproape uitat de lume, traia un gradinar. In fiecare dimineata, el se trezea, se spala, manca si apoi incepea sa isi cultive gradina.

Termina treaba pana in pranz si apoi se odihnea. In fiecare primavara, apoi vara si apoi toamna, el culegea ce plantase: Acolo unde planta capsuni, culegea capsuni. Acolo unde plantase un mar, culegea mere. Acolo unde cultivase fasole, culegea pastaile.

Niciodata gradinarului nu i-a trecut prin cap ca ar putea culege portocale unde plantase capsuni, piersici unde plantase mere sau castraveti unde pusese fasole.

Si chiar niciodata nu s-a gandit ca, daca intr-o zi si-ar abandona gradina, ar mai putea apoi sa ii vada frumusetea si sa ii culeaga roadele.

Fericirea este de multe ori asa: acolo unde plantam, zi de zi, fapte, vorbe si ganduri bune, vom primi recolta lor.

Acolo unde muncim, construim, cladim constient, vom primi masura a ceea am oferit.

Da, uneori vine o ploie cu grindina si ne strica mai tot. Dar tine de noi sa ne reconstruim fericirea asa cum ar face-o un gradinar cu plantele sale.

As vrea sa va spun ca pot incheia mesajul aici, simplu si la obiect. Dar nu este asa. Pentru ca, exact cum vremea de afara este uneori greu de prezis chiar de catre cei mai iscusiti meteorologi, echipati cu cele mai noi instrumente, viata este de multe ori complicata, dificila si greu de patruns.

Ce ne facem, deci, cand nu stim sa plantam fericirea? Pentru ca, adevarul este ca uneori nu avem uneltele de care ar trebui sa ne folosim. Poate am avut un parinte depresiv sau excesiv de critic, poate ca nu am fost suficient de intelesi sau aprieciati cand eram mici.

Si acum, ca adulti, resimtim un soi de incapacitate de a fi fericiti: renuntam usor, ne speriem si mai rapid, fugim de viata.

Fericirea sta in lucruri marunte cand stim sa ne bucuram de ele: prietenii, o ceasca de cafea sau o cana de ceai, soarele bland de primavara, mancarea cu gust pe care abia asteptam sa o savuram, o meditatie facuta in tihna, o carte buna. Cred ca fiecare se cunoaste suficient cat sa stie cam ce il face fericit. Important este sa fim si sinceri cu noi insine. 

Cel mai probabil, daca nu stim sa fim fericiti, inseamna ca undeva in educatia noastra am primit niste credinte care nu ne servesc.

In cazul asta, cea mai eficienta solutie este psihoterapia.

Stiu, nu pare simplu. Si nici nu este. In cabinetul unul terapeut, pe masura ce cladim relatia, vom renuntat usor usor la acele valori care ne fac mai mult rau decat bine, vom da glas unor voci interioare care poate de mult nu s-au facut auzite, vom elibera emotii pe care le-am ascuns pana acum in coltul rusinii.

Terapia nu este un demers usor. Dar este necesar.

Practic dezvoltare personala de peste 10 ani. Am fost la ateliere de lucru, conferinte, sesiuni de coaching si am citit pana acum biblioteci de carti. Nimic nu m-a luminat ca intalnirea cu un profesionist in domeniu. Nimic nu mi-a oferit mai bine timpul si spatiul de care aveam nevoie pentru a ma redescoperi pe mine.

Unii dintre noi se vor duce cateva sesiuni, altii cativa ani. Depinde de mediul din care venim si cat de multumiti suntem de vietile noastre.

Am pornit psihoterapia fiind foarte sceptica. Nu fusesem crescuta in mediul in care asa ceva sa fie bine primit. Mi se spunea deseori ca nu sunt nebuna, deci ce sens are sa ma duc? Scriu aceste cuvinte acum si imi vine sa rad. Si un pic sa plang.

Multe vieti ar fi imbogatite, multe spirite eliberate, daca mai multi ar avea curajul sa isi dezvaluie vulnerabilitatea si sa spuna cu mana pe inima, “da, am nevoie.”

Jung spunea “Indiferent cat de absurd ar parea, oamenii ar face orice pentru a evita sa stea fata in fata cu propriul lor suflet.” I-am povestit terapeutei mele citatul asta si mi-a raspuns zambind: “si in aceeasi masura, oamenii ar face orice ca sa stea fata in fata cu propriul lor suflet.”

Sper sa ne intalnim in aceasta a doua ipostaza. Lumea e mai frumoasa asa.