Mălina Chirea

Despre fericire & societate civila

Archive of ‘Fericire’ category

Puterea unui fuck up

In cei 5 ani pe care ii am deja in domeniul psihologiei, mai ales catre zona fericirii si a starii de bine, am observat un lucru interesant. Ma intalnesc – mai des decat mi-as dori, ce-i drept – cu oameni care considera ca fericirea se intampla atunci cand negam nefericirea.

Manifestarile sunt mereu aceleasi: o viziune idealista, imaculata, perfecta asupra lumii, insotita de viziuni deseori ezoterice, de parca a trai sau am putea sa traim vreodata intr-o primavara perfecta, in care soarele ne oblojeste bland in fiecare zi si pasarelele ciripesc in copaci cu voiosie. Cu totii suntem prieteni, curge iubire peste tot, viata este impecabila.

De cand ma pregatesc sa devin psihoterapeut, am inceput sa invat si sa lucrez cu mecanismele de supravietuire ale oamenilor. Ele sunt niste constructe mentale pe care le ridicam pentru a putea trai adaptati in conditii de multe ori potrivnice si pornesc din copilarie. Sa spunem de exemplu ca un baietel a avut parinti deosebit de critici. El are sanse mari sa devina un adult nesigur, care se ascunde sub o manta a perfectiunii (a lui si a mediului in care traieste), un adevarat Don Juan, un cuceritor de suflete, un barbat perfect asortat si mereu pregatit. Asa ca, am invatat sa privesc aceste mecanisme cu respect si admiratie. Suntem in mod sigur o specie foarte interesanta si complicata.

Revenind insa la reveria prezentului fara de pacat, ca orice forma de a percepe lumea, neraportata la realitate, ea are si o fata ascunsa: cea a inflexibilitatii, a perpetuei caderi din Raiul pe care avem nevoie sa ii pazim cu atata ardoare, a temerii de concluzia ca, dupa colt sau poate peste cateva luni, vom afla ca Paradisul in care traim este de fapt un Iad.

Vazand totul in culori calde, le negam pe cele reci. Imbratisand doar frumosul si usorul, negam greul si uratul din noi. Si fiti siguri, fiecare are partea lui de umbra.

We’re all in this together messed up life. Elizabeth Gilbert spunea: “embrace the glorious mess that you are.” In spatele cortinelor bine aranjate, hainelor care cad frumos pe corp, zambetelor de binete, statusurilor explozive, suntem noi: cruzi, goi, vulnerabili, minunati.

Nesiguri, sigur. Cine poate spune ca nu este, din cand in cand nesigur? Anxiosi si preocupati, goofy si penibili. Gresind si facand bine. Mintindu-ne pe noi, mintind in jur, urat si frumos.

Si sa va mai spun un lucru, poate cel mai important. Nu exista crestere fara greseala. Nu exista profunzimi fara asumare. Parcurgem o viata cu noi insine. Traim in timp si masuram in ani. Dar ca ei sa aiba cu adevarat relevanta, trebuie sa traim si in emotii, stari si complexitati. Sa ne asumam ce suntem si sa acceptam ce nu suntem, sa ne pierdem in experiente si sa traim fara rasuflare. Sa ne para rau cand am ranit si sa ne mangaiem cand ne doare. Sa ne facem din viata o aventura plina. Iar acolo ajungem abia cand suntem dispusi sa coboram in cele mai negre parti ale noastre. De abia cand ne dam mana cu noi insine si ne insotim in toata nebunia noastra, razand de ciudatenia pe care, in secret, o impartasim cu umanitatea toata, de abia atunci suntem autentici si fericiti. And I mean the real deal.

So go for it people, trageti aer in piept si ridicati cortina. O sa va placa, without a doubt. I know I did.

Este greu și pentru ei

feet-619399_1920

Fusese o noapte lungă și eram foarte aproape de a o incheia. Apoi, la jumătatea ultimului vers din ultima melodie înainte de culcare, ai ridicat capul sus. “Apapa?” Ai întrebat. Am aruncat o privire sumară în jurul camerei, știind că nu aveam să văd o ceașcă de băut. “Nu există apă aici sus. Nu ai nevoie. ” ” Apapa? “” Dragă, nu “.” Apapa!” Mai insistent de data asta.

Și mânia mea a fulgerat la suprafață, rapid și roșie ca focul fierbinte. O respirație scurtă. Corpul meu a înțepenit, dinții mi s-au încleștat. Și, desigur, ai simțit-o. În ciuda faptului că am înăbușit-o repede, ai simțit-o la fel de clar ca mine și s-a topit și în tine. Si ai început să suspini pentru că persoana care te iubește cel mai mult pe lume, persoana de care depinde de tot ce ai nevoie, s-a transformat pentru un moment intr-un monstru… pentru că tu ai vrut apă. Pentru că ți-a fost sete inainte de a merge la culcare și nu aveai autonomia cu care să îți rezolvi problemele.

Imaginați-vă cum este să îți trăiești viața cu această lipsă de control. Vorbim foarte mult despre cât de greu este să fi mamă și cu bună dreptate – este un job deloc ușor. Dar în doua săptămână a lunii aprilie este “Săptămâna Tinerilor Copii”, iar în cinstea ei aș dori să recunosc cât de greu este să fii un copil mic.

Ca terapeut, de multe ori încerc să-mi imaginez cum este viața pentru copiii mici. Dacă vreau să găseasc o soluție la un comportament dificil, mai întâi încerc să-l înțeleg. Și, de fiecare dată când m-am pus în pantofi de copil mic am ajuns la aceeași concluzie: nici măcar unul dintre noi adultii nu ar putea face față.

Pentru început, gândiți-vă cum este să vi se spună ce să faceți, când să faceți și cum să faceți – la nesfârșit. Mănâncă acest lucru pe care n-ai mai văzut până acum. Nu face un chip grosolan (ceea ce înseamnă nepoliticos?). E timpul să mergem undeva unde nu vrei să mergi și grăbește-te, grăbește-te, grăbește-te ca să respectăm un calendar arbitrar care nu înseamnă nimic pentru tine.

Imaginați-vă cum este să greșești atât de des pe cât o face un copil. Să nu reușești să îți miști mâinile astfel încât să tai hârtia corect, să te împiedici în timp ce alergi pe gazon, să verși laptele pe care ți-ai dorit atât de mult să îl torni bine (și iată-mă tot pe mine exasperată). 

Un alt exemplu de la culcare:

“Tata, spune-mi cum tipul ajuns acolo sus.” “El a urcat.” “Nu, spune-mi cum a ajuns acolo sus?”. Din nou și din nou, fiul nostru devenea tot mai frustrat până când mi-am dat seama că el vroia să spună, “ÎNTREABĂ-MĂ cum a ajuns acolo?”

Un singur cuvânt greșit care a schimbat întreaga propoziție și i-a cauzat atâta frustrare. Imaginați-vă cu este ca în mod constant să nu poți comunica eficient cu oamenii din viața ta. Zi după zi, să te lupți ca să găsești cuvântul  potrivit, să spui un lucru, atunci când vroiai să spui altul, să pronunți greșit cuvinte atât de mult încât nimeni să nu înțeleagă ce spui. Și apoi tot adulții devin frustrați în relația cu tine, tot ei își pierd răbdarea cu tine. 

Una dintre cărțile mele preferate pentru copii este “Pretutindeni copiii.” Pe ultima pagină scrie: “Copiii de zi cu zi de pretutindeni sunt iubiți. Pentru că încearcă atât de mult, pentru că explorează constant, pentru că sunt minunați, exact așa cum sunt ei. “. Îmi dau lacrimile de fiecare dată când o citesc pentru că este adevărat. În ciuda tuturor greutăților, ei încearcă și încearcă din nou. Ei intâmpină zilele cu zambete, entuziasm și emoție. Ei ne iartă greșelile noastre, flash-uri noastre de furie și  nedreptate. Ei ne întâlnesc nerăbdarea cu răbdare (cel puțin uneori), ei râd și trăiesc și dragoste cu abandon nesăbuit.

Așa că atunci când ne împing la marginea limitelor noastre, să încercăm să ne amintim că și noi facem același lucru cu ei.

Articol tradus, autoare: Tracy Slater

Sursa aici.

The Linchpin

Educatie

De ceva timp imi pun intrebarea asta: care este acel element care schimba intreaga societate romaneasca? 

Seth Godin a descris prima data acest termen: the linchip este acel element din sistem care, odata inlocuit sau eliminat, duce la perimarea intregului sistem.

Linchpinul unei societati este educatia. Modul in care ne formam copiii determina cat de bine sau prost traim in anii ce urmeaza, cat de fericiti si intelepti suntem sau inversul, cat de depresivi si haini suntem.

Dupa ce am anuntat inchiderea spatiului IPF, mai multi prieteni au venit in ajutorul meu. Multi dintre ei sunt oameni cu care nu am pastrat neaparat o legatura constanta. Si totusi si-au facut timp sa imi trimita un mesaj de incurajare si suport. Va multumesc, I am humbled by your love.

Intr-una dintre discutiile cu mentorul meu, Adrian Stanciu, el mi-a povestit despre Teach for Romania si nevoia lor  de fundraising. Asa ca m-am vazut cu Corina si ne-am apucat de vorba.

Nu stiu cum a fost pentru tine intalnirea noastra, Corina. Dar la mine timpul s-a oprit. Finaly, vorbeam cu un om care dadea din cap puternic aprobator la ideea ca linchpin-ul educatiei este fericirea. Apoi m-am vazut cu Mirela, directorul departamentului de Training & Support al Teach. Si un om mi-nu-nat. Si, before I knew it, discutam despre cum eu pot deveni tutor coordonator. Asta presupune sa sustin profesori si elevi din Teach si sa intervin pe partea de conceptie cu informatii si instrumente din psihologie pozitiva, inteligenta emotionala, sociologie etc.

Va spuneam la inceput la linchpin-ul este educatia. Teach for Romania este parte a retelei Teach for all care activeaza în alte 32 de țări, pe 5 continente. Programul, dezvoltat inițial în 1990 de către Teach for America în Statele Unite, atrage absolvenți de top care nu ar fi considerat în mod normal, ca opțiuni de viitor profesional, meseria de profesor. (sursa: site-ul Teach for Romania).

In Romania, Teach a intrat in al treilea an, a fost inclus in Programul Anti-Saracie al guvernului si pregateste deja mii de  copii din scoli defavorizate din sudul tarii. Pana in 2020, Teach are in plan sa intre in toate judetele Romaniei. Dar mai mult de atat, Teach vrea sa inspire reformarea invatamantului de stat romanesc.

In acest context excelent, sunt foarte incantata sa va anunt ca Teach for Romania si Institutul pentru Fericire au devenit parteneri! Toata expertiza si experienta IPF vor fi puse la dispozitia copiilor si profesorilor Teach din Romania. Elemente de well being, inteligenta emotionala si mindfulness vor fi incluse in programa invatamantului romanesc. Iar eu devin tutor coordonator si cocreator al curriculei pentru profesori si elevi.

Este o oportunitate extraordinara pentru IPF, dar mai ales cred ca este o oportunitate fantastica pentru tara inca traiesc. Sunt mandra si humble sa pot pune umarul la schimbarea in bine a lumii in care traiesc. Sunt acolo unde am cautat sa fiu. Stiu ca drumul e greu si ca va fi nevoie de multa determinare. But then again, la determinare am stat mereu excelent!

Sa ne auzim cu bine. 😀

Adopta un milenial

https://www.stocksy.com/964298Tocmai am primit un email de la un membru al comunitatii Institutului pentru Fericire care vrea sa isi dea demisia din corporatie si sa munceasca pasiunea pe care o are. Nu este nici prima, nici ultima persoana cu care am aceste discutii.

De fapt, aseara am fost la o prezentare cu peste 100 de auditori, contabili sau directori financiari la ACCA Summer Party. In momentul in care am adus vorba despre mileniali, sala a oftat.

Daca cea care mi-a trimis emailul este un millenial, cei 100 de oameni de finante sunt angajatorii lor. Iar intre ei este o prapastie.

In cei 4 ani de IPF, am lucrat, direct sau prin intermediul colegelor mele, cu peste 30.000 de mileniali. Mai mult de atat, eu sunt un milenial. Toti prietenii mei sunt mileniali. Incerc in randurile care urmeaza sa ii descriu pe intelesul tuturor:

  1. Oferim respect doar meritat. Nu ne intereseaza functiile, diplomele sau insignele. Daca avem valori comune, ne respectam. Daca nu, nu iti vom oferi atentia sau timpul nostru. Fii lider, nu sef. Tu nu esti mare si nici noi mici. Nu asa merg lucrurile. Nu ne este teama de tine si nu cu teama ne vei cuceri. Stam langa tine daca ne place. Vrem sa ne spui care sunt limitele, dar sa ne lasi sa exploram singuri terenul.
  2. Construim un sistem nou, nu ne vom alatura celui vechi care este oricum plin de fisuri.  Dupa ce parintii nostri au fost inregimentati zeci de ani, dupa ce bunicii au fost si ei compartimentati, noi vom face fix pe dos. Suntem un pic rebeli. Si ne place. Mult.
  3. Nu suntem roboti, suntem artisti. Cream o lume noua. Noi suntem noii hippioti. S-ar putea sa fi auzit de noi cu numele “hipsteri”. Da, asa este. Barbatii poarta barba, femeile se tatueaza. Ne crestem copiii cot la cot, bem bere artizanala, ne plimbam cu trotineta si calatorim cu avionul, avem gadgeturi dar purtam tenisi rupti si ne facem prieteni pe internet. Suntem hetero sau gay sau bi. Albi, negri sau mulatri. Asiatici, africani  sau europeni. Nu conteaza, nu ne intereseaza diferentele. Noi suntem umanitate.
  4. Nu vrem sa facem doar bani. Desi ne plac, ii intelegem si ii avem. Preferam insa sa ne dam demisia din corporatie si sa traim cu mai putin, decat sa simtim ca cream profit de dragul profitului.
  5. Si apropo de asta, ce face compania pentru lume? Daca platesti in Romania, dar profiti de raurile din India, o sa aflam. Degeaba incerci sa ne cuceresti cu eticheta sclipitoare cand noi stim ca poluezi Africa.
  6. Daca esti duplicitar, ne-ai pierdut. Noi suntem directi, suntem sinceri si avem radar de bullshit. Te rog, nu fii capitalist politically correct. Nu merge asa. O sa plecam de langa tine si nici nu o sa stii de ce.  Deci zi-le cum sunt, coopteaza-ne! Nu ne trata ca pe un client, ci ca pe un prieten. Nu mai incerca sa pari perfect, arata-ne unde esti vulnerabil si hai sa ne apucam de treaba. Suntem foarte saritori, ne place sa ajutam.
  7. Vrem sa fim de folos. Tu ce faci pentru lume? Nu ma refer la programe mici de CSR pe care le promovezi cu bugete mai mari decat programele in sine. Ma refer la CE FACI TU PENTRU LUME? Cum ai grija de comunitatea din “curtea” ta? Cum ajuti orasul / tara / continentul pe care esti? Ai o gandire pe termen lung? Si mai mult, esti autentic?
  8. Esti ecologist sau deversezi pe ascuns in tari prea sarace ca sa stie ca ii omori? Pe mine ma intereseaza sa stiu ca o sa mai traiesc pe planeta asta. Si vreau sa fie fericiti aici si copiii mei, si nepotii mei. Suntem satui de industrializarea asta pe care ati lasat-o sa iti scape de sub control. Adica, nu ne intelege gresit, multumim pentru beneficiile ei. Si iti suntem recunoscatori ca ai deschis drumul asta. Dar, te rugam opreste-te si revizuieste ce faci. Pana cand o sa consumam? De unde? Unde ajungem si ce facem? Noi avem o strategie generala a umanitatii? Sau ne tot razboim ca orbii?
  9. Si apropo de asta, competitia ne plictiseste daca tot incerci sa ne compari cu colegul. Not my thing. E prea multa agresivitate pe planeta asta. Hai sa ne mai si iubim (asta este un cuvant de care nu ne este prea teama), hai sa vedem si ce e bine la celalalt. Hai sa lucram impreuna.
  10. Inainte de a ne spune sa facem ceva anume, explica-ne de ce. Daca nu vrei sa faci asta, lucreaza te rog cu un computer. Ele nu pun intrebari. Dar noi suntem oameni. Liberi, autonomi, nelimitati.  
  11. Si inca ceva: timpul e cea mai de pret resursa a noastra. Daca ti-l oferim, hai sa il punem la bun folos. Lumea e plina de lucruri de facut si vrem sa facem cat mai multe. Nu ne risipi timpul, asta ne enerveaza muuult.
  12. Daca vrei sa lucram impreuna, trebuie sa ne tii in priza. Vrem sa cunoastem, sa intelegem. De cand cu internetul, imi dau seama ca mi-ar trebui cel putin 3 vieti sa citesc si invat tot ce mi-as dori.

All in all, hai sa fim onesti, autentici, sa lucram la a face mai buna lumea in care traim, sa o iubim si imbunatatim, sa ii ajutam pe fratii nostri mai saraci (chit ca sunt arabi, indieni sau africani), sa fim egali chiar daca tu ai 20 de ani in plus si sa lasam deoparte functiile. Eu vreau sa fim prieteni. Asta este lumea mea. Si daca tu crezi ca doar eu oi fi asa, iata aici frumusete de articol care a fost viral pe net. Titlul este plastic, iar textul inaltator. Sa fim sanatosi, frumosi si fericiti! Restul e detaliu.

Pentru noi inceputuri

heart Dupa 4 ani, 30.000 de participanti si aproape 500 de evenimente, cursuri, conferinte sau dezbateri, am decis sa renuntam la spatiul Institutului pentru Fericire din bulevardul Dacia.

A fost o decizie pe care am cantarit-o mult si un pas pe care l-am facut cu greu. Lucrez cu evenimente de 10 ani. Am organizat cam orice se putea: de la concerte de 10.000 de persoane pana la conferinte de 200 de persoane si cursuri de 5 persoane, in domenii ca muzica, tehnologie sau educatie.

De un an si jumatate, dupa nasterea lui Mihai, am observat ca motivatia mea a inceput sa scada. Initial, am pus lucrul asta pe seama oboselii. Mi-am dat seama insa apoi ca venirea baietelului meu m-a centrat mai mult spre rezultate si ca am inteles mai bine cat de pretios este timpul.

In primul rand, simteam ca ma plafonez organizand acelasi tipar de cursuri. Am incercat sa modific lucrurile, dar tot nu ma simteam motivata. Pe langa asta, sustinerea financiara a spatiului si salariilor legate de el devenisera deja un motiv prea mare de stres si oboseala. Ma simteam prinsa intr-o hora in care pur si simplu nu mai vroiam sa dansez. Si al treilea motiv era ca treaba operationala (contracte, facturi, contabila, avocata, managementul echipei) imi ocupau atat de mult timp, incat nu mai reuseam sa fac lucrurile care imi plac: sa scriu, sa motivez, sa schimb eu.

Puteam modifica lucrurile: ne mutam intr-un spatiu mai mic si o luam de la capat. Sau ne focusam pe subinchirieri si deveneam un fel de hub de dezvoltare personala. Nu am vrut.Asa ca am spus stop.

Sigur, Institutul va continua. Ne vedem online, prin newsletterul saptamanal, site-ul nou si o serie de discutii sau intalniri cu comunitatea in spatii si forme total neconventionale (revin cu detalii in curand). Lucram cu drag si in companiile care ne cheama la ei.

Inchei acest pas al calatoriei mele cu multe invataturi pentru care sunt recunoscatoare:

  1. Sectorul ONG din Romania este in plina crestere si expansiune. Tot mai multi oameni echilibrati, educati, profesionisti si perseverenti fac parte din el. Desi inteleg ca din exterior lucrurile nu sunt foarte vizibile, ONG-istii muncesc pe rupte pentru o Romanie mai buna. De fiecare data cand ma gandesc la sectorul ONG, simt ca aici sunt acasa. Aici o sa raman inca multa vreme de acum incolo (daca nu toata viata).
  2. Intre sectorul ONG si cel al companiilor sunt diferente structurale imense: pe fundraising, managementul echipei, comunicare. Eu nu am evaluat suficient amplitudinea acestor diferente si mi-am invatat lectia pe viu. A fost dureros. Acum sunt mai experimentata. Si mai puternica.
  3. Desi intrasem in domeniu cu asteptarea ca voi gasi o comunitate unita de colaboratori din toate ONG-urile, am gasit un spatiu fragmentat. Mi-a parut rau de asta, am incercat sa schimb cat a tinut de mine, am oferit spatiu gratuit sau la preturi mai mici, am invitat des la o cafea membri din alte ONG-uri, am militat pentru unitate. Inca este loc mare pentru imbunatatire. Sper sa vina ziua cand vom fi suficient de intelepti ca sa intelegem ca impreuna suntem mai puternici.
  4. Dezvoltarea personala nu este intelesa corect in Romania, nici in comunitati, nici in companii. Am dus o adevarata lupta ca sa ii mai curat numele si sa explic necesitatea ei. Este o cauza pe care nu am lasat-o deoparte. Voi merge catre ea in continuare.
  5. Lucrul cu adultii in dezvoltare personala este, cred, cea mai grea meserie din educatie. In primul rand, un procent foarte mic vor cu adevarat sa se schimbe. Apoi, traumele devin atat de grele cu timpul, incat si cei care vor sa se schimbe au nevoie de multa rabdare, atentie si empatie. Procesul este foarte lung (in jur de 7 – 10 ani), rezultatele pe care noi le vedem sunt rare.
  6. Referitor strict la Institut, imi dau seama ca am inceput lucrurile dintr-un punct mai elaborat decat puteam sustine in momentul respectiv. Daca as lua-o de la capat, as face lucrurile pas cu pas. As experimenta, m-as juca cu forme si tipuri de intalniri sau programe. As vedea ce merge si de abia apoi as extinde.
  7. Sigur, lucrurile au venit din ambele directii: cand am pornit asociatia, am primit mii (literally) de feedback-uri de incurajare: oameni, presa, primarii chiar, s-au aglomerat la poarta noastra, curiosi de ce facem, invitandu-ne intr-o parte sau alta. Dupa un an insa, cand noul a devenit obisnuit, aglomeratia s-a temperat. Primul val nu arata neaparat realitatea.
  8. Fundraisingul este punctul critic al oricarui ONG. Partea trista este ca sunt foarte putini fundraiseri in Romania, ca sa nu mai vorbesc despre fundraiseri buni. Romanilor nu le place sa negocieze, sa ceara, sa primeasca. Asta este o trauma de tara si vine din scoala. Bat-o vina.
  9. Un ONG o sa mearga bine daca are un target clar (copii de gradinita, de exemplu), o localizare clara (din judetul X), o activitate clara (ore de pian, de exemplu), o desfasurare in timp. Si pentru finantari, este important ca acest target sa fie format din persoane care nu se pot ajuta.

Desi decizia pe care am luat-o a fost initial de dureroasa, odata ce m-am impacat cu schimbarea, m-am simtit mai bine. Eliberata, hotarata, din nou motivata sa mut muntii. In plus, ador inceputurile!

Multumesc din suflet tuturor celor care au contribuit la spatiul din Dacia: de la decoratori si voluntari, pana la ONG-uri si companii. Dar mai ales, multumesc colegilor mei Oana Bratila, Mona Calinescu, Andreea Gospodariu, Patricia Dinut, Aurel Dragut fara de care pur si simplu nu as fi fost! 

M-a intrebat un prieten zilele trecute daca m-am gandit sa ma opresc pur si simplu. Eventual sa ma angajez si sa lucrez pe un salariu bun (cica as fi eligibila). I-am spus ca eu nu ma pot opri din a fi eu. Oricat de mult ma gandesc sau razgandesc, oricat de grea este munca mea (si credeti-ma, nu este usor sa muncesti cu sufletul la vedere), eu sunt eu si viata m-a pus aici cu obiectivul asta: sa spun cator mai multi oameni ca solutia unei lumi mai bune, fara coruptie, saracie, nedreptate si infractionalitate, este sanatatea noastra emotionala.

Ce vreau sa fac in continuare? Pe langa programele inedite ale IPF,  vreau sa lucrez impreuna cu un ONG sau mai multe. Sunt interesata in mod special de educatie si comunitate. Imi doresc sa ma intorc la prima mea iubire: educatia elevilor (preferabil de liceu). As interveni si la FR. Si daca reusesc sa pun umarul la introducerea dezvoltarii personale si a educatiei emotionale in scoli sau / si comunitati, pot sa spun ca viata mea profesionala a avut un sens bun.

Neagu Djuvara implineste 100 de ani astazi. Unul dintre citatele care imi plac cel mai mult la dansul este:

“Care sunt, dupa mine, lucrurile cu adevarat importante? Mai întai credinta, este lucrul care ne salveaza. Daca crezi in Dumnezeu, atunci te-ndrepti, putin cate puțin te-ndrepți. Pe urma bunatatea, sa nu fii rau cu semenii tai. Al treilea lucru: sa faci ceva, de pildă sa scrii, sa plantezi un pom, sa lasi ceva în urmata. Sa nu traiesti ca o larva dusa de ape.”

Asa zic si eu, domnule Djuvara. Si tot asa imi conduc si viata. Sa ne auzim in curand cu bine!

Remediu pentru tristețe

life-quote-pursuit-happiness-dreamAseară am primit un email nu tocmai frumos.  În fine, nu intru în detalii, doar că mi-a răscolit toate cuvintele grele pe care le-am primit cam de când am început Institutul: cum ceea ce fac eu nu are cum să funcționeze pentru că treaba asta cu fericirea este o copilărie, cum o afacere care nu este în zona de comerț este un moft, cum eu doar mă joc de-a antreprenorul și bărbată-miu e un fraier că mă sprijină, cum o să îmi treacă mie de toate astea după ce nasc (asta a venit cu un zâmbet ironic), cum, cum, cum, etc.
Sigur, am deja destule informații în ceea ce privește comunicarea ca să observ un model distructiv imediat ce îl văd.
Și sigur, sunt conștientă că trăiesc într-o societate în care nu toată lumea înțelege semnificația cuvântului antreprenor (este confundat cu constructor), în care a face afaceri este egal cu a face bișniță și ideea de a realiza orice efort pentru o inițiativă socială care nu își dorește morțiș profit este de-a dreptul ciudată. Ca să nu mai intrăm în tiparul: femeia clasică stă la cratiță, femeia evoluată are un job mediu care nu îi place neapărat și femeia cu pretenții antreprenoriale este un fel de Mistress cu bici.

Dar, în fine, m-a durut. Până la punctul la care am visat urât noaptea și m-am trezit cu fața la cearșaf, vorba bunică-mii.

Așa că azi dimineață am început să mă întreb cum pot ieși din starea asta. Iată care sunt remediile pe care le-am găsit:

  • Bâjbâind și încă morocănoasă m-am apucat să fac yoga. Sportul este minunat.
  • Apoi am meditat câteva minute.
  • Apoi am ascultat Izzy – Somewhere over the rainbow – pe repeat.
  • Dar ce a funcționat cel mai bine a fost să fiu iubitoare, foarte prietenoasă și fericită cu cei din jur: poștașul, taximetristul, cățelul, frate-miu și cumnata-mea, colegii, vânzătorul de la magazin, chelnărița din cafenea. Am glumit, le-am mulțumit cu zâmbetul mare, i-am complimentat. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să îi iubesc și ridic pe ei fix invers față de ce pățisem eu cu o seară înainte.
    Simt așa că mai am un pic de lucrat, dar nu-i nici prânzul (am scris postul la 12 și un pic) și îmi vine să cânt în timp ce scriu. Deci, funcționează! Și nu e vorba de mare efort, doar un pic de încăpățânare.
    Iar acum vă dau și vouă soluția, deci double-victory for me!
    Zi făină cu spor și soare călduros vă doresc!

PS: Iar cireșica de pe tort este o piesă de putere. La mine funcționează acum Lenny Kravitz – Are u gonna go my way. 😀

 

Cât de mult contează banii

Zilele trecute, discutam cu soțul meu despre avantajele și dezavantajele antreprenoriatului (ambii suntem antreprenori).

Cea mai mare teamă asociată acestui stil de viață este lipsa de siguranță. Antreprenorul este vârful de lance. El nu are niciun superior, nicio figură de părinte în spatele căreia să se ascundă la greu, el nu are posibilitatea de a intra în rol de copil. Deși pe termen lung acest comportament are avantaje extraordinare, pe termen scurt și mediu poate fi foarte obositor.

Și eu, și soțul meu ne mărturiseam reciproc că cea mai mare teamă este că, poate, la un moment dat in viața noastră, nu vom putea oferi un mediu stabil financiar copiilor noștri (unul vine peste 2 luni, celălalt probabil în următorii 2- 3 ani).

În timp ce discutam despre teama noastră și cum o putem rezolva, mi-am amintit de o situație pe care am trăit-o în adolescență: părinții mei au fost niște oameni muncitori, cu capul de umeri, antreprenori, capabili să creeze stabilitate financiară pentru familia noastră. Dar, între clasa mea a 8a si a 11a, ambii mei părinți au avut probleme financiare. Afacerile au căzut și ne-am trezit într-o stare de modestie financiară rapidă.

În timp ce îi povesteam soțului meu despre perioada respectivă, mi-am dat seama că mie nu mi-a păsat de ea, dar chiar deloc. Nu mă interesa nici că imi cumpăram haine de la second hand, nici că swaizerul fusese înlocuit cu soia și salam luat de la unguri uneori chiar în rate, nici că nu aveam bani de buzunar. Ce mi-a păsat însă și lucrul de care îmi amintesc și astăzi este tristețea și stresul părinților mei, certurile lor pe subiectul banilor și jena cu care ne spuneau că nu sunt bani de aia și de ailaltă.

Apoi, am făcut legătura cu un interviu pe care l-am citit pe un site acum ceva timp: fiica lui J.K Rowling, faimoasa autoare a seriei Harry Potter, recunoscută și pentru calitatea ei extraordinară de a fi o mamă singură ce trăia din somaj chiar în timp ce a creat prima carte din serie, povestea despre cum ea nu ține minte lipsa banilor din perioada respectivă, ci doar că ea era fericită pentru că reușea să aibă o relație iubitoare și relaxată cu mama ei. 

Și uite așa mi-am dat seama: că deși pare foarte real, în marea majoritate a situațiilor, noi trăim într-o iluzie în care lipsa banilor ne afecteză calitatea vieții, gradul de fericire, gradul de răbdare, iubirea în cuplu și – în consecință – liniștea în familie.

De multe ori, pe unde mă duc să vorbesc despre fericire, aud aceeași placă: “Românii nu pot fi fericiți pentru că românii nu au bani.” 

Acum, mai mult ca oricând, știu că asta este o iluzie. Și, ca să ne lămurim, vă îndemn să vă puneți câteva întrebări:

1. cu ce asociați voi lipsa banilor? Ce reprezintă ea pentru voi?

– dacă răspunsul este lipsa de siguranță, puteți începe prin a accepta că viața insăși este o explorare în care de puține ori avem “o plasă” care să ne prindă în caz de cădere temporară.

– dacă răspunsul este lipsa de respect propriu / ce o să zică lumea / lipsa de stimă de sine în orice fel, puteți începe prin a reconfigura faptul că iubirea față de propria persoană nu poate – și chiar insist că este foarte periculos – să stea într-un factor extern pe care nu îl aveți în control. 

– dacă răspunsul este fericire, vă îndemn să vă amintiți: cumva părinții vă recompensau cu bani când erați copii cuminți, când făceați curat în cameră sau luați o notă bună la școală? Sau poate ați luat în serios toate reclamele și filmele care vă arată că bogații se distrează mai bine ca “restul” omenirii? Sau poate, părinții voștri – ca și ai mei – se certau când nu aveau bani și creau în casă un mediu mai degrabă încărcat și ostil?

În cazul ăsta, vă rog să vă amintiți: ce anume vă plăcea cel mai mult când părinții vă recompensau financiar: banii în sine sau împlinirea că părinții voștri erau mândri de voi? Și câți oameni bogați chiar cunoașteți personal și de aproape care să afirme că banii înseamnă fericirea? Și când părinții se certau pe bani, ce vă supăra mai degrabă: lipsa financiară sau tensiunea din casă?

2. cum anume puteți reîncadra ideea lipsei de bani? Eu m-am gândit că este o experiență pe care poate o să o retrăiesc sau poate nu. Nu are rost să mă încarc cu ceva ce nu este în controlul meu. Dar mă pot gândi că eu lucrez pentru a crea în mod armonios cât mai multe coșuri de venit, că fac parte dintr-o familie unită și că, în definitiv, viața este o aventură care merită traită cu tot sufletul – altfel, pentru mine, ea devine plictisitoare.

Și mai e un lucru, cel mai important, viața nu este ceea ce ni se întâmplă, ea este modul în care noi decidem să ne flexibilizăm în jurul a ceea ce ni se întâmplă. Cu cât învățăm mai repede să fim deschiși la schimbare, cu atât ne vom scuti de tot felul de iluzii și stresuri aboslut inutile.

Dacă aveți și voi idei despre cum putem trăi fericiți fără bani, sau cum lipsa banilor chiar ne poate îmbunătăți uman, vă rog să imi spuneți. Mă ajută să le ofer exemplu mai departe în toate discuțiile pe care le port despre diferența dintre bogăție financiară și cea emoțională.

Lasa pestele, ia o undita!

De cand sunt activa in partea de educatia societatii civile, am observat foarte multe actiuni si bani mobilizati in partea de ajutor imediat al persoanelor cu probleme: de la haine, jucarii pentru copii, plata costurilor de spitalizare, aparatura, etc.

Eu inteleg urgenta masurilor, dar este foarte important sa intelegem cu totii faptul ca ele sunt doar un prim pas.

Ajutorul real va fi dat societatii civile de cei care vor contribui la schimbarea in bine a mentalitatii ei. 

Degeaba ne mobilizam sa strangem haine, caci ele se vor strica in maxim un an. Degeaba ne mobilizam sa cumparam patuturi, daca sunt inca mii de copii tratati deplorabil tot felul de institutii.

Si, cand mergem in comunitatile sarace, sunt de acord ca o punga de portocale si un kil de zahar o sa ii ajute un pic. Dar picul asta e foarte mic, din 2 motive: nu rezolvam problema oamenilor de a invata cum sa isi procure singuri minimul necesar si ii si punem in stiuatia de primitori, care nu face decat sa le mareasca ideea ca ei sunt victime ale unei lumi rele si reci.

O vorba tare inteleapta spune: “Daca ii dai un om un peste, il hranesti o zi. Daca il inveti cum sa pescuiasca, il hranesti o viata.” 

Deci, facem cursuri despre cum sa pescuiesti sau stam noi sa impartim pestii?