Mălina Chirea

Despre psihologie și alte întâmplări din viață

Archive of ‘Păreri’ category

Self (centered) help

Discutam, acum ceva timp, cu o persoană care se autointitulase coach, deși nu avea patalamalele acelea care sunt recunoscute internațional, ci mai degrabă urmase o serie de workshopuri organizate în România de nu-știu-cine.

Îmi spunea despre o clientă care tocmai trecea printr-o despărțire foarte urâtă: după mai bine de 10 ani, 2 copii și tot atâtea afaceri, partenerul de viață își găsise o iubită de două ori mai tânără decât el și era gata să încheie relația cu femeia în cauză.

Situația este atât de des întâlnită, încât a devenit un clișeu. În același timp nu este o situație de rezolvat în coaching. Nicidecum. Femeia avea nevoie de terapie pentru că trecea printr-una dintre marile traume ale vieții: despărțirea de un partener cu care se văzuse îmbrătrânind. Ce m-a uimit însă pe mine atât de tare încât nu îmi mai găseam cuvintele, a fost modul în care coach-ul în cauză a decis să gestioneze întreaga situație: pe lângă faptul că nu și-a direcționat clienta către un terapeut, îi spunea – țineți-vă bine – că femeia ar trebui să se bucure pentru relația actualului dar de fapt fost partener. Îi spunea că ea nu are cum să se supere, ci că trebuie să se bucure pentru fericirea pe care el și-o găsise. Îi mai îndruga că oamenii nu își aparțin și că, dacă ea se atașase de el, înseamnă că avea o problemă.

În fine, nici nu are rost să vă spun că cea cu cea mai mare problema era coach-ul, nu femeia respectivă, despre care sper că și-a găsit mințile și puterile ca să se ducă la un terapeut care știe și ce să facă într-un asemenea caz.

Trăim într-o vreme în care persoane cu mai multă sau mai puțină pregătire, cu un cont de FB sau Insta și puțin talent de scris, pot părea adevărați înțelepți căzuți printre noi, ăștia mai puțin ghivernisiți de soarta cu harul vorbelor.

Datorită social media, cam oricine poate deveni vedetă, în aproape orice domeniu pare a fi pregătit.

Când alegem însă un profesionist în psihologie, este foarte important să ne luăm cu noi, pe lângă emoții și intuiție și un gram – măcar – de rațiune. Și să fim sceptici, să testam terenul. Cunosc multi oameni care, din păcate, din cauza unor întâlniri ciudate și nepotrivite cu tot felul de shamani, coach sau chiar psihoterapeuti, au plecat cu un gust atât de amar încât și-au jurat că nu vor mai călca niciodată în cabinetul unui psihoterapeut (deși poate nici nu ajunseseră într-unul de la inceput).

Și dacă nici măcar o diplomă nu ne poate atesta sănătatea psihică a celui pe mâinile căruia ne lăsăm noi sănătatea psihică, ce facem? Vă dau căteva ponturi ușor de urmărit:

Dacă te duci la un workshop și întreaga sală este o scenă pentru și despre trainer, care nu îți permite să îl întrerupi, contrazici sau completezi, pleacă acasă.

Daca te duci la o conferință și întreaga atenție este focalizată către și pentru vorbitor,  care nu se poate opri din vorbit, care dă exemple despre el în care se pune exclusiv într-o lumină bună în timp ce arată ostentativ către ceasul său de aur, pleacă acasă.

Dacă te duci la terapie și ți se pare că centrul sesiunii este terapeutul tău, care te întrerupe deseori ca să îți povestească despre el si modurile fantastice în care el a rezolvat situații de-a dreptul incredibile, du-te acasă.

Dacă acele workshopuri, conferințe sau terapii ți se par mai degrabă ofrande aduse pe altarul lui “uite ce om-erou sunt eu și ce echilibrat sunt în tot ceea ce fac”, cuplate cu poze si postere în care centrul nu este subiectul întalniriii voastre ci omul în chestiune, atunci ele nu sunt despre tine. Si nici pentru tine. Tu doar plătești biletul. Și ai fost invitat ca să preaslăvești măreția altui om.

Dacă pe contul de FB sau Insta al omului, este plin de fotografii cu el pe care chiar el le-a pus, caută pe altcineva.

Dacă fotografiile par mai degrabă perfect alese decât simple crâmpeie din viața unui om, caută pe altcineva.

Dacă întreaga persoană virtuală mustește de perfecțiune, infailibilitate și totul este impecabil, caută pe altcineva.

În psihologie, să fii profesionist nu înseamnă să fii vedeta. Ci să înveți să fii mai degrabă invizibil ca să poți deveni apoi o voce în mintea clientului tău.

Să fii un profesionist bun în domeniul ăsta nu înseamnă să devii o cârjă, ci un ghid care stă în spate.

Înțeleg că, în lumina acestei chemării, se naște multă iubire din partea oamenilor care intră în sălile de training sau cabinetele de terapie. Înțeleg că oamenii încep să proiecteze tot felul de lucruri: calm, echilibru, succes, încredere în sine. Orice lipsește sau nu este suficient în noi se poate regasi într-o viziune idealizată a terapeutului cu care lucrăm: “el sigur s-ar descurca în situația asta.” sau “nu s-ar simți asa penibil.” sau “nu s-ar fi făcut de râs ca mine acum”.

Dar nu asta este scopul, dimpotrivă. Scopul este să trecem fiecare dintre noi, printr-un proces de reeeducare în care idealizarea să aibă cat mai puțin spatiu și ea sa fie înlocuită cu înțelegerea faptului că imperfectiunea apare peste tot. Scopul este să fim noi în centrul vieții noastre, liberi, autonomi, maturizați.

Deci luați spațiul pentru voi și amintiți-vă mereu: dezvoltarea personală este despre voi și despre ceea ce vă aduce bine în viețile voastre și ale celor din jurul vostru. Este despre a va întări stima voastră de sine și sentimentul că sunteți inrădăcinați într-o viață care să vă aparțină și pe care să o construiți asa cum voi ați decis.

Fericirea este un verb (si o poveste)

Am spus lucrul asta de multe ori, fericirea este un verb. Cred ca o sa il mai spun de multe ori de acum incolo.

Avem deseori tendinta sa ne agatam de viitor de parca el ne-ar putea aduce fericirea: “o sa fiu fericit dupa ce …” este o propozitie pe care o aud des. “Dupa ce o sa merg in concediul ala”… “dupa ce o sa imi compar casa aia sau dupa ce o sa imi string acel obiectiv”.

Da, studiile ne arata ca succesele pe care le parcurgem in viata ne aduc si ele fericire. Momente de Fericire, mai exact.

Si in acelasi asentiment, stim ca fericirea nu este o stare pe care o putem castiga pe termen nedefinit, ci mai degraba clipe pe care le avem cand si cand.

Pe de alta parte insa, daca ne punem fericirea in cui si asteptam sa vina ACEL moment magic, s-ar putea sa ne traim zilele mai degraba frustrati si mai putin incantati.

Am auzit acum cativa ani o poveste care a devenit mantra fericirii mele: Intr-un satuc mic si aproape uitat de lume, traia un gradinar. In fiecare dimineata, el se trezea, se spala, manca si apoi incepea sa isi cultive gradina.

Termina treaba pana in pranz si apoi se odihnea. In fiecare primavara, apoi vara si apoi toamna, el culegea ce plantase: Acolo unde planta capsuni, culegea capsuni. Acolo unde plantase un mar, culegea mere. Acolo unde cultivase fasole, culegea pastaile.

Niciodata gradinarului nu i-a trecut prin cap ca ar putea culege portocale unde plantase capsuni, piersici unde plantase mere sau castraveti unde pusese fasole.

Si chiar niciodata nu s-a gandit ca, daca intr-o zi si-ar abandona gradina, ar mai putea apoi sa ii vada frumusetea si sa ii culeaga roadele.

Fericirea este de multe ori asa: acolo unde plantam, zi de zi, fapte, vorbe si ganduri bune, vom primi recolta lor.

Acolo unde muncim, construim, cladim constient, vom primi masura a ceea am oferit.

Da, uneori vine o ploie cu grindina si ne strica mai tot. Dar tine de noi sa ne reconstruim fericirea asa cum ar face-o un gradinar cu plantele sale.

As vrea sa va spun ca pot incheia mesajul aici, simplu si la obiect. Dar nu este asa. Pentru ca, exact cum vremea de afara este uneori greu de prezis chiar de catre cei mai iscusiti meteorologi, echipati cu cele mai noi instrumente, viata este de multe ori complicata, dificila si greu de patruns.

Ce ne facem, deci, cand nu stim sa plantam fericirea? Pentru ca, adevarul este ca uneori nu avem uneltele de care ar trebui sa ne folosim. Poate am avut un parinte depresiv sau excesiv de critic, poate ca nu am fost suficient de intelesi sau aprieciati cand eram mici.

Si acum, ca adulti, resimtim un soi de incapacitate de a fi fericiti: renuntam usor, ne speriem si mai rapid, fugim de viata.

Fericirea sta in lucruri marunte cand stim sa ne bucuram de ele: prietenii, o ceasca de cafea sau o cana de ceai, soarele bland de primavara, mancarea cu gust pe care abia asteptam sa o savuram, o meditatie facuta in tihna, o carte buna. Cred ca fiecare se cunoaste suficient cat sa stie cam ce il face fericit. Important este sa fim si sinceri cu noi insine. 

Cel mai probabil, daca nu stim sa fim fericiti, inseamna ca undeva in educatia noastra am primit niste credinte care nu ne servesc.

In cazul asta, cea mai eficienta solutie este psihoterapia.

Stiu, nu pare simplu. Si nici nu este. In cabinetul unul terapeut, pe masura ce cladim relatia, vom renuntat usor usor la acele valori care ne fac mai mult rau decat bine, vom da glas unor voci interioare care poate de mult nu s-au facut auzite, vom elibera emotii pe care le-am ascuns pana acum in coltul rusinii.

Terapia nu este un demers usor. Dar este necesar.

Practic dezvoltare personala de peste 10 ani. Am fost la ateliere de lucru, conferinte, sesiuni de coaching si am citit pana acum biblioteci de carti. Nimic nu m-a luminat ca intalnirea cu un profesionist in domeniu. Nimic nu mi-a oferit mai bine timpul si spatiul de care aveam nevoie pentru a ma redescoperi pe mine.

Unii dintre noi se vor duce cateva sesiuni, altii cativa ani. Depinde de mediul din care venim si cat de multumiti suntem de vietile noastre.

Am pornit psihoterapia fiind foarte sceptica. Nu fusesem crescuta in mediul in care asa ceva sa fie bine primit. Mi se spunea deseori ca nu sunt nebuna, deci ce sens are sa ma duc? Scriu aceste cuvinte acum si imi vine sa rad. Si un pic sa plang.

Multe vieti ar fi imbogatite, multe spirite eliberate, daca mai multi ar avea curajul sa isi dezvaluie vulnerabilitatea si sa spuna cu mana pe inima, “da, am nevoie.”

Jung spunea “Indiferent cat de absurd ar parea, oamenii ar face orice pentru a evita sa stea fata in fata cu propriul lor suflet.” I-am povestit terapeutei mele citatul asta si mi-a raspuns zambind: “si in aceeasi masura, oamenii ar face orice ca sa stea fata in fata cu propriul lor suflet.”

Sper sa ne intalnim in aceasta a doua ipostaza. Lumea e mai frumoasa asa.

NeParadisul

Photo credit: Flickr.com

Acum mai bine de zece ani, cand am descoperit prima data domeniul psihologiei aplicate, mi se parea ca am dat de un cufar plin cu aur, varat undeva intr-o pestera intunecata, intr-un loc uitat de lume. Pe scurt, eram vrajita mai ceva ca un copil care tocmai nimerise in pestera lui Ali Baba.

Aveam eu cumva impresia asta ca, avand unealta asta in mana, voi invata cum sa fiu perpetuu fericita si mereu implinita, cum voi evada undeva in Paradis, dar ramane tot pe Pamant, cum totul va fi mereu primavara in sufletul meu, voi descoperi optimismul vesnic si ma voi bucura non stop de viata. Aveam sa am relatii fara provocari, prieteni peste tot, sa fiu plina de incredere in mine, sanatoasa trup si suflet, armonioasa nici nu mai zic. Scriind cuvintele astea, acum imi vine sa rad. 🙂

Stiti, in toate domeniile care au legatura cu oamenii – medicina, psihologia, sportul etc. – se vorbeste despre importanta stresului pentru a ne dezvolta, despre cat de relevant este sa fim pusi sau sa ne punem noi singuri in situatii dificile pentru a fi cu adevarat adaptati.

In fine, cu obiectivul de mai sus in minte si multa determinare in suflet, am pornit-o pe drumul dezvoltarii personale ca un adevarat pelerin. Ani de zile m-am tot tratat: ganduri nepotrivite, reactii pe care le vroiam diferite. Uneori, uitandu-ma acum in urma, eram ca un adevarat sportiv in cantonament.

Mi-e greu sa va spun care a fost declicul, daca a existat unul sau au fost mai multe momente mici. Cert este ca, la un moment dat, tot inaintand prin viata, m-am uitat in jur si am decis sa ma opresc.

Am inteles ca Paradisul nu exista pe Pamant, decat in momente cand si cand. Si ca, culmea culmilor, asta este un lucru bun! Am realizat ca nu voi putea fi niciodata perfecta si ca vorbitorii aia americani care vin in tara noastra si ne vand pe sute de euro formule magice, in timp ce isi poarta ceasuri de aur si dintii albi, sunt cam falsi si nu spun neaparat adevarul. Am inceput sa iubesc imperfectiunea cu toate cicatricile ei la pachet. Am inceput sa dau performanta pe autenticitate. Mi-am dat seama ca viata nu poate exista fara moarte, ca frumosul are nevoie de urat si binele de rau. Am vazut in mine ca suntem toti de toate si m-am minunat. Am inceput sa iubesc ridurile mai mult decat tineretea.

Dupa 10 ani de pasiune pentru educatie prin psihologie, nu pot spune ca am gasit Paradisul si nici ca traiesc intr-o stare perpetua de fericire. Si, va spun cu mana pe inima, nici nu imi mai doresc asta. Ce am primit insa de la toti acesti ani de inteleptire sunt doua mari cadouri: acceptarea si detasarea.

Acceptarea inseamna sa primim ceea ce vine catre noi si sa nu ne atasam de niciun “trebuie”, chiar daca asta inseamna sa acceptam propria suferinta, din cand in cand.

Detasarea merge mana in mana cu acceptarea. Pentru ca tot ce avem nu este in realitate al nostru. Suntem un fir de constiinta care priveste viata, iar asta in sine este o minune.

Am inteles ca rolul vietii nu este sa fim neaparat fericiti si ca oricat de mult ne-am stradui, nimic nu ne poate promite asta. Dar in acelasi timp, nesiguranta propriei fericiri nu trebuie sa fie motiv sa nu ne bucuram de prezent. Iar prezentul este deseori frumos.

Pentru ca in realitate, tot ce avem este momentul acum. Thay, un calugar budist vietnamez pe care il urmaresc, spune cu engleza lui stricata: “The past is gone, the future is not here. All we have is the present moment.”

Si am mai inteles ca sanatatea mintii, ca si cea a trupului, nu trebuie neglijata, ci trebuie ingrijita zilnic: ma plimb in parc, ma vad cu prietenii, fac meditatie si yoga, citesc, ma primesc in terapie. Nu exista reteta pentru toti, asa cum nu exista nici o metoda magica prin care sa fim mereu sereni. Exista viata, ca un rau, uneori de munte, alteori de vale, uneori o valtoare, mereu in miscare, cu bune, cu rele, cu greu si frumos.

Asa ca acum sunt intr-un alt loc. Vad lucruri uneori nedreptate, alteori ciudate, alteori frumoase.  Ma mai mahnesc, ma mai sperii, ma suprind fiind prea expansiva sau, din contra, prea retrasa. Mai incerc sa mai indrept si eu cat pot acolo unde pot. Caut sa traiesc constient si in acelasi timp sa ma iau pe mine asa cum sunt. Apoi, le las sa fie. Fac toate parte din experienta asta bizara, dulce-sarata si uneori amara pe care o numim viata.

Aminteste-ti cerul albastru

Exista, in meditatie, o metafora despre cum noi suntem in realitate un cer albastru.

Eu am aflat despre ea de la Headspace, o aplicatie pe care o folosesc cu succes de cativa ani si care este fondata de un englez, fost artist de circ si apoi calugar budhist. Dar inteleg ca aceasta metafora este una veche si isi are radacinele undeva in cultura tibetana.

Povestea ei suna cam asa: in liniste, noi suntem ca un cer albastru lin. Cand ne oferim spatiu mental si traim in prezent suntem neperturbati, clari, mereu limpezi. Cand avem ganduri, fie ca ele sunt vesele sau triste, este important sa ne amintim ca noi nu suntem gandurile noastre. Daca mergem in continuare pe ideea metaforei, gandurile noastre sunt ca niste nori pe cer. Uneori ele sunt pufoase si frumoase, alteori sunt gri si vin cu fulgere. Ambele ne pot atrage foarte usor. Dar nici unele, nici altele, oricat de importante striga ca sunt, oricata atentie se straduiesc sa ne ceeara, nu sunt propria noastra persoana. Pentru ca noi suntem un cer lin si albastru.

Primesc zilnic notificari de la Headspace. Rolul lor este sa ma aduca in prezent, sa opreasca norii gandului si sa imi aminteasca de cerul albastru. Din cand in cand, mesajul care imi apare pe ecranul telefonului este: “Remember that blue sky.” Ma centreaza fara gres. Si ma linisteste deopotriva.

 

Puterea unui fuck up

In cei 5 ani pe care ii am deja in domeniul psihologiei, mai ales catre zona fericirii si a starii de bine, am observat un lucru interesant. Ma intalnesc – mai des decat mi-as dori, ce-i drept – cu oameni care considera ca fericirea se intampla atunci cand negam nefericirea.

Manifestarile sunt mereu aceleasi: o viziune idealista, imaculata, perfecta asupra lumii, insotita de viziuni deseori ezoterice, de parca a trai sau am putea sa traim vreodata intr-o primavara perfecta, in care soarele ne oblojeste bland in fiecare zi si pasarelele ciripesc in copaci cu voiosie. Cu totii suntem prieteni, curge iubire peste tot, viata este impecabila.

De cand ma pregatesc sa devin psihoterapeut, am inceput sa invat si sa lucrez cu mecanismele de supravietuire ale oamenilor. Ele sunt niste constructe mentale pe care le ridicam pentru a putea trai adaptati in conditii de multe ori potrivnice si pornesc din copilarie. Sa spunem de exemplu ca un baietel a avut parinti deosebit de critici. El are sanse mari sa devina un adult nesigur, care se ascunde sub o manta a perfectiunii (a lui si a mediului in care traieste), un adevarat Don Juan, un cuceritor de suflete, un barbat perfect asortat si mereu pregatit. Asa ca, am invatat sa privesc aceste mecanisme cu respect si admiratie. Suntem in mod sigur o specie foarte interesanta si complicata.

Revenind insa la reveria prezentului fara de pacat, ca orice forma de a percepe lumea, neraportata la realitate, ea are si o fata ascunsa: cea a inflexibilitatii, a perpetuei caderi din Raiul pe care avem nevoie sa ii pazim cu atata ardoare, a temerii de concluzia ca, dupa colt sau poate peste cateva luni, vom afla ca Paradisul in care traim este de fapt un Iad.

Vazand totul in culori calde, le negam pe cele reci. Imbratisand doar frumosul si usorul, negam greul si uratul din noi. Si fiti siguri, fiecare are partea lui de umbra.

We’re all in this together messed up life. Elizabeth Gilbert spunea: “embrace the glorious mess that you are.” In spatele cortinelor bine aranjate, hainelor care cad frumos pe corp, zambetelor de binete, statusurilor explozive, suntem noi: cruzi, goi, vulnerabili, minunati.

Nesiguri, sigur. Cine poate spune ca nu este, din cand in cand nesigur? Anxiosi si preocupati, goofy si penibili. Gresind si facand bine. Mintindu-ne pe noi, mintind in jur, urat si frumos.

Si sa va mai spun un lucru, poate cel mai important. Nu exista crestere fara greseala. Nu exista profunzimi fara asumare. Parcurgem o viata cu noi insine. Traim in timp si masuram in ani. Dar ca ei sa aiba cu adevarat relevanta, trebuie sa traim si in emotii, stari si complexitati. Sa ne asumam ce suntem si sa acceptam ce nu suntem, sa ne pierdem in experiente si sa traim fara rasuflare. Sa ne para rau cand am ranit si sa ne mangaiem cand ne doare. Sa ne facem din viata o aventura plina. Iar acolo ajungem abia cand suntem dispusi sa coboram in cele mai negre parti ale noastre. De abia cand ne dam mana cu noi insine si ne insotim in toata nebunia noastra, razand de ciudatenia pe care, in secret, o impartasim cu umanitatea toata, de abia atunci suntem autentici si fericiti. And I mean the real deal.

So go for it people, trageti aer in piept si ridicati cortina. O sa va placa, without a doubt. I know I did.

Adopta un milenial

https://www.stocksy.com/964298Tocmai am primit un email de la un membru al comunitatii Institutului pentru Fericire care vrea sa isi dea demisia din corporatie si sa munceasca pasiunea pe care o are. Nu este nici prima, nici ultima persoana cu care am aceste discutii.

De fapt, aseara am fost la o prezentare cu peste 100 de auditori, contabili sau directori financiari la ACCA Summer Party. In momentul in care am adus vorba despre mileniali, sala a oftat.

Daca cea care mi-a trimis emailul este un millenial, cei 100 de oameni de finante sunt angajatorii lor. Iar intre ei este o prapastie.

In cei 4 ani de IPF, am lucrat, direct sau prin intermediul colegelor mele, cu peste 30.000 de mileniali. Mai mult de atat, eu sunt un milenial. Toti prietenii mei sunt mileniali. Incerc in randurile care urmeaza sa ii descriu pe intelesul tuturor:

  1. Oferim respect doar meritat. Nu ne intereseaza functiile, diplomele sau insignele. Daca avem valori comune, ne respectam. Daca nu, nu iti vom oferi atentia sau timpul nostru. Fii lider, nu sef. Tu nu esti mare si nici noi mici. Nu asa merg lucrurile. Nu ne este teama de tine si nu cu teama ne vei cuceri. Stam langa tine daca ne place. Vrem sa ne spui care sunt limitele, dar sa ne lasi sa exploram singuri terenul.
  2. Construim un sistem nou, nu ne vom alatura celui vechi care este oricum plin de fisuri.  Dupa ce parintii nostri au fost inregimentati zeci de ani, dupa ce bunicii au fost si ei compartimentati, noi vom face fix pe dos. Suntem un pic rebeli. Si ne place. Mult.
  3. Nu suntem roboti, suntem artisti. Cream o lume noua. Noi suntem noii hippioti. S-ar putea sa fi auzit de noi cu numele “hipsteri”. Da, asa este. Barbatii poarta barba, femeile se tatueaza. Ne crestem copiii cot la cot, bem bere artizanala, ne plimbam cu trotineta si calatorim cu avionul, avem gadgeturi dar purtam tenisi rupti si ne facem prieteni pe internet. Suntem hetero sau gay sau bi. Albi, negri sau mulatri. Asiatici, africani  sau europeni. Nu conteaza, nu ne intereseaza diferentele. Noi suntem umanitate.
  4. Nu vrem sa facem doar bani. Desi ne plac, ii intelegem si ii avem. Preferam insa sa ne dam demisia din corporatie si sa traim cu mai putin, decat sa simtim ca cream profit de dragul profitului.
  5. Si apropo de asta, ce face compania pentru lume? Daca platesti in Romania, dar profiti de raurile din India, o sa aflam. Degeaba incerci sa ne cuceresti cu eticheta sclipitoare cand noi stim ca poluezi Africa.
  6. Daca esti duplicitar, ne-ai pierdut. Noi suntem directi, suntem sinceri si avem radar de bullshit. Te rog, nu fii capitalist politically correct. Nu merge asa. O sa plecam de langa tine si nici nu o sa stii de ce.  Deci zi-le cum sunt, coopteaza-ne! Nu ne trata ca pe un client, ci ca pe un prieten. Nu mai incerca sa pari perfect, arata-ne unde esti vulnerabil si hai sa ne apucam de treaba. Suntem foarte saritori, ne place sa ajutam.
  7. Vrem sa fim de folos. Tu ce faci pentru lume? Nu ma refer la programe mici de CSR pe care le promovezi cu bugete mai mari decat programele in sine. Ma refer la CE FACI TU PENTRU LUME? Cum ai grija de comunitatea din “curtea” ta? Cum ajuti orasul / tara / continentul pe care esti? Ai o gandire pe termen lung? Si mai mult, esti autentic?
  8. Esti ecologist sau deversezi pe ascuns in tari prea sarace ca sa stie ca ii omori? Pe mine ma intereseaza sa stiu ca o sa mai traiesc pe planeta asta. Si vreau sa fie fericiti aici si copiii mei, si nepotii mei. Suntem satui de industrializarea asta pe care ati lasat-o sa iti scape de sub control. Adica, nu ne intelege gresit, multumim pentru beneficiile ei. Si iti suntem recunoscatori ca ai deschis drumul asta. Dar, te rugam opreste-te si revizuieste ce faci. Pana cand o sa consumam? De unde? Unde ajungem si ce facem? Noi avem o strategie generala a umanitatii? Sau ne tot razboim ca orbii?
  9. Si apropo de asta, competitia ne plictiseste daca tot incerci sa ne compari cu colegul. Not my thing. E prea multa agresivitate pe planeta asta. Hai sa ne mai si iubim (asta este un cuvant de care nu ne este prea teama), hai sa vedem si ce e bine la celalalt. Hai sa lucram impreuna.
  10. Inainte de a ne spune sa facem ceva anume, explica-ne de ce. Daca nu vrei sa faci asta, lucreaza te rog cu un computer. Ele nu pun intrebari. Dar noi suntem oameni. Liberi, autonomi, nelimitati.  
  11. Si inca ceva: timpul e cea mai de pret resursa a noastra. Daca ti-l oferim, hai sa il punem la bun folos. Lumea e plina de lucruri de facut si vrem sa facem cat mai multe. Nu ne risipi timpul, asta ne enerveaza muuult.
  12. Daca vrei sa lucram impreuna, trebuie sa ne tii in priza. Vrem sa cunoastem, sa intelegem. De cand cu internetul, imi dau seama ca mi-ar trebui cel putin 3 vieti sa citesc si invat tot ce mi-as dori.

All in all, hai sa fim onesti, autentici, sa lucram la a face mai buna lumea in care traim, sa o iubim si imbunatatim, sa ii ajutam pe fratii nostri mai saraci (chit ca sunt arabi, indieni sau africani), sa fim egali chiar daca tu ai 20 de ani in plus si sa lasam deoparte functiile. Eu vreau sa fim prieteni. Asta este lumea mea. Si daca tu crezi ca doar eu oi fi asa, iata aici frumusete de articol care a fost viral pe net. Titlul este plastic, iar textul inaltator. Sa fim sanatosi, frumosi si fericiti! Restul e detaliu.

Cursa catre rusine

Nu ma pricep la ciclism si, ca sa fiu sincera, nu m-a pasionat niciodata.

Insa, in ceea ce priveste scandalul enorm din jurul lui Lance Armstrong, cred ca ar trebui sa stai pe Luna ca sa nu fii in tema.

Am aflat acum ca sunt persoane care vor sa ii mute memoriile la sectiunea Fictiune in librarii din nu stiu – si nici nu ma intereseaza – ce tara.

Eu nu comentez ce a facut omul, erorile sunt grave si sunt reale.

Ceea ce ma doare este sa vad ca ridicam oameni pe piedestal si apoi ii rupem in bucati la prima problema.

Intrebarea mea este: ce fel de societate suntem noi daca am permis unui om care se droga in mod constant sa ajunga campion in Turul Frantei 7 ani la rand si sa fie adulat de milioane de oameni in toata lumea?

Si cum sa face ca acest om s-a drogat in fata echipei lui, sponsorilor, doctorilor fara ca ei sa nu stie? Si daca ei stiau si nu au facut nimic, ce fel de industrie este cea a ciclismului? Si cat de mare este presiunea astfel incat oameni ca Lance Armstrong au simtit ca trebuie sa se drogheze in mod constant pentru a fi la inaltime?

Este usor sa ne stergem pe maini de cei care nu se mai ridica la standardele pe care le-am trasat pentru ei. Este mai greu sa ne asumam partea noastra.

Am creat o societate in care, din pacate, unii oameni simt ca trebuie sa fure, sa se drogheze, chiar sa ucida pentru a fi in echilibru.

Iar acest lucru este un feedback pentru noi toti.

Ce anume o sa facem in legatura cu asta iarasi, tine de noi.

Deci, eu cu cine votez?

Acum 2 zile am primit un mesaj pe Facebook in care Adina Borta ma ruga sa ii dau numarul meu de telefon pentru a discuta putin despre o situatie in care m-as putea implica.

Curioasa din fire – groaznic de curioasa – am dat imediat numarul de telefon si am asteptat apelul supriza.

Adina m-a sunat imediat si a inceput sa imi povesteasca despre modul in care m-as putea eu implica in campania lui Nicusor Dan – un domn de care, de altfel, am aflat doar lucruri bune pana in acest moment.

In timp ce ea imi explica despre importanta implicarii si sansa pe care o putem avea – noi, cei care locuim in Bucuresti – prin alegerea unui om cu o conduita morala verticala la Primaria Capitalei, in mintea mea se desfasura un scenariu diferit:

Sa ma implic eu in politica? Precum multi dintre voi, sunt scarbita de personajele politice prefigurate in contemporaneitate, unele de-a dreptul macabre, asemenatoare cu domniile Fanariote, desprinse parca din operele lui Caragiale.

Si daca nu ma implic oare nu imi pierd dreptul de a ma plange? Caci cine sunt eu sa comentez daca nu calc niciodata pe iarba din teren?  Si daca decid sa ma implic, nu este cumva mizeria prea densa pentru toleranta mea?

Am decis totusi sa imi folosesc vocea sa si vorbesc, ca o responsabilitate pe care o am fata de mine si de toti cei pe care ii iubesc – adica, toata lumea. 🙂

In acest weekend, zeci de artisti se strang la Arenele Romane pentru a face un efort de promovare a lui Nicusor Dan. Este, de departe, cea mai inteligenta si interesanta forma de a strange semnaturi pe care am vazut-o pana acum. Nimeni nu da colaci, ulei sau zahar, nimeni nu se vinde pentru o lista de “alegatori”.

Deci, duminica  de la 14.00, ne vedem la Arene si stalibim de acolo care sunt pasii urmatori. Dar macar stim ca am judecat o situatie inainte de a ne decide.

O avertizare prieteneasca

Astazi am vazut ca cei de la ASE au marit taxele pentru cei interesati de masterat sau doctorat.

Din pacate insa, ma indoiesc ca au marit in vreo forma si calitatea invatamantului din institutie.

Am fost studenta la ASE intre 2009 si 2011 si pot afirma cu mana pe inima ca am aruncat 7200 de lei pe apa sambetei.

Nici nu stiu ce pot spune ca e mai deplorabil: faptul ca nu era caldura in toate salile in plina iarna, faptul ca nu aveam suficiente scaune la fiecare curs, vechimea informatiilor  sau calitatea unor cursuri la care am aflat:

1 .cum sa scriem dupa dictare – la cercetari de marketing

2. ca suntem niste prosti, ca daca am fi destepti nu am fi la master – la comportamentul consumatorului, unde ne preda dupa manuale din anii ’60

3. ca “astia care au block – vroia sa spuna blog – sunt niste parveniti”, ca doar n-or fi artisti?!

4. tehnici promotionale care nu numai ca nu mai erau valabile, dar erau deja considerate ilegale de Consiliul Concurentei.

In fine, in momentul in care m-am inscris la ASE eu veneam dupa o experienta exceptionala pe care am trait-o la Univ de Vest Timisoara si probabil asteptarile era prea mari. Totusi, daca as fi facut Harvard cred ca as fi plecat plangand din ASE.

Exceptie au facut doar profesorii de la cercetari de marketing din primul an, semestrul 1. Apropo, eu am facut Marketing si comunicare in afaceri – suna pompos, nu? 🙂 – in cadrul Facultatii de Marketing.

Daca imi permiteti, luati cei 7200 de lei si faceti un alt program prin alta parte sau mergeti intr-o calatorie … sau cumparati-va haine. Orice altceva faceti cu banii, o sa  fie mai bine investiti. 🙂

O despartire grea

Ne-am intalnit acum 7 ani, banal, pe o strada.

In toti acesti ani, Tupi, un maidanez royal 🙂 sau metis, spuneti-i cum vreti, mi-a fost cel mai bun prieten.

Exista, din cate am observat, o prapastie intre cei care au animale si cei care nu sunt familiarizati cu ele: cei din prima categorie nu mai au nevoie de niciun cuvant ca sa inteleaga legatura de iubire care se naste intre om si caine, cei dintr-a doua categorie nu o inteleg indiferent de cuvinte.

Cu toate astea, eu o sa pictez un tablou de cuvinte:

Tupi a fost pentru mine cel mai bun prieten, confident, partenerul de apartament, cel care plangea cu mine, manca cu mine, privea la televizor cu mine, cel care statea mandru in dreapta cand conduceam si cel care ma “pazea” chiar daca doar ne plimbam prin parc.

Nefiind inzestrat cu talentului articularii, Tupi mi-a vorbit din priviri si gesturi: “ti-e bine?”, “ti-e rau?”, “te iubesc!”, “te iubesc enorm!”, “unde esti?”, “nu fii suparata”, “uite mami, pisica!”, “uite mami, catelul!” – pentru fiecare replica are o privire sau un gest anume.

Mi-ar fi greu sa va spun ce imi place cel mai mult la el: sa fie ochii mari si negrii, gura cascata si limba spanzurata de fiecare data cand alearga, coada evantai care imi aminteste mereu de veverita din Ice Age, faptul ca daca sunt suparata se aseaza langa mine si ofteaza si el, cum sughite sau cum se sperie de aproape orice si sare ca un arc incordat?

In fine, scriu cu greu aceste randuri,; sunt insa convinsa ca ma gandesc la el. Are nevoie de o casa mai buna. Ca “mama” am facut tot ce am putut, dar intr-un final cele 14 ore pe care le petrec la munca in fiecare zi – uneori si in weekend – si-au spus cuvantul.

Tupi are nevoie de o casa noua. Este frumos, voios, haios, sanatos tun si este cel mai iubitor catel cu care mi-a fost dat sa interactionez.

Daca stiti pe cineva care isi doreste si are timp, preferabil sa aiba si curte, dati-i de  veste.

Va multumesc din suflet! 🙂

 

Intalnire de gradul 3 :)

Dragele si dragii nostri,

 

vineri dimineata inima imi batea atat de tare, incat o simteam pana in urechi.

Mi-am umplut masina cu lucrusoare stranse si puse deoparte pentru Fata si m-am dus la sediul Asistentei Maternale sectorul 2.

Imi este greu sa va spun ce am simtit cand am vazut-o. Parca se schimbase, copilasul din bratele asistentei maternale era mai putin matur si mai mult copil.

S-a ingrasat, parul i s-a mai inchis la culoare, ochii sunt la fel de albastrii si frumosi.

Ne-am tinut in brate aproape o ora. Am pupat-o, m-a pupat – mai exact, mi-a luat varful nasului in gura si s-a proptit in el . 🙂

Rade la fel de mult, are aceiasi expresie jucausa si, in general, pare mai bine decat atunci cand imparteam un salon in spital.

Asistenta maternala este o doamna pe la 50 de ani, care a crescut deja mai multi copii. Este plinuta, are fata rotunda, o gura zambitoare si ochii luminosi. Ne-am placut din prima.

Vizita s-a desfasurat sub supravegherea celor de Protectia Copilului, toata lumea a fost impresionata de numarul mare de cadouri – pentru care va multumesc din nou. :*

De acum incolo, in fiecare luna eu si Fata vom avea o ora impreuna. Sper sa pot obtine mai mult, dar lucruri de genul asta se rezolva cu timpul…

PS: Vineri o sa o botezam, Fata se va numi Gabriela Stefania!

PPS: Am facut poze dar, pentru a respecta cerintele celor de la Protectia Copilului, nu le pot posta.

 

Va pupam si va iubim,

Malina & Gabriela 🙂

Experienta unui afterschool social

Zilele astea am inceput sa ma gandesc tot mai mult la afterschool.

Nu predau engleza pentru banii pe care (nu) ii castig.

Nu predau copiilor doar de dragul englezei.

Deci, de ce ma duc? Si cum de imi fac programul in jurul afterschoolului indiferent de cat de aglomerat imi este timpul?

Cand am inceput orele la afterschool, o profesoara mi-a spus: “Mie copiii astia mi-au salvat viata.” Nu am inteles mare lucru atunci, mai ales ca nu simteam ca viata mea trebuie salvata.

Acum imi dau seama ca nu trebuie sa fii in pericol de moarte – fizic sau emotional – pentru a avea nevoie de o salvare.

Si tot acum pot spune, cu mana pe suflet si ceva lacrimi in ochi, ca mie copiii astia mi-au salvat viata. Cand am ajuns in afterschool, eram un matur obisnuit perfect in rolul lui de “om responsabil, cu capul pe umeri”. Copii m-au facut sa invat din nou sa cant si sa joc, sa stiu cand sa strang in brate, cand sa ma las stransa in brate si cand sa spun “Nu e bine asa.”.

Copii m-au invatat sa fiu din nou un om care stie cum sa isi exprime iubirea cu un zambet mare pe buze.

Si in felul asta, mi-au dat cea mai mare lectie pe care am primit-o vreodata.