Mălina Chirea

Despre fericire & societate civila

Archive of ‘Păreri’ category

Puterea unui fuck up

In cei 5 ani pe care ii am deja in domeniul psihologiei, mai ales catre zona fericirii si a starii de bine, am observat un lucru interesant. Ma intalnesc – mai des decat mi-as dori, ce-i drept – cu oameni care considera ca fericirea se intampla atunci cand negam nefericirea.

Manifestarile sunt mereu aceleasi: o viziune idealista, imaculata, perfecta asupra lumii, insotita de viziuni deseori ezoterice, de parca a trai sau am putea sa traim vreodata intr-o primavara perfecta, in care soarele ne oblojeste bland in fiecare zi si pasarelele ciripesc in copaci cu voiosie. Cu totii suntem prieteni, curge iubire peste tot, viata este impecabila.

De cand ma pregatesc sa devin psihoterapeut, am inceput sa invat si sa lucrez cu mecanismele de supravietuire ale oamenilor. Ele sunt niste constructe mentale pe care le ridicam pentru a putea trai adaptati in conditii de multe ori potrivnice si pornesc din copilarie. Sa spunem de exemplu ca un baietel a avut parinti deosebit de critici. El are sanse mari sa devina un adult nesigur, care se ascunde sub o manta a perfectiunii (a lui si a mediului in care traieste), un adevarat Don Juan, un cuceritor de suflete, un barbat perfect asortat si mereu pregatit. Asa ca, am invatat sa privesc aceste mecanisme cu respect si admiratie. Suntem in mod sigur o specie foarte interesanta si complicata.

Revenind insa la reveria prezentului fara de pacat, ca orice forma de a percepe lumea, neraportata la realitate, ea are si o fata ascunsa: cea a inflexibilitatii, a perpetuei caderi din Raiul pe care avem nevoie sa ii pazim cu atata ardoare, a temerii de concluzia ca, dupa colt sau poate peste cateva luni, vom afla ca Paradisul in care traim este de fapt un Iad.

Vazand totul in culori calde, le negam pe cele reci. Imbratisand doar frumosul si usorul, negam greul si uratul din noi. Si fiti siguri, fiecare are partea lui de umbra.

We’re all in this together messed up life. Elizabeth Gilbert spunea: “embrace the glorious mess that you are.” In spatele cortinelor bine aranjate, hainelor care cad frumos pe corp, zambetelor de binete, statusurilor explozive, suntem noi: cruzi, goi, vulnerabili, minunati.

Nesiguri, sigur. Cine poate spune ca nu este, din cand in cand nesigur? Anxiosi si preocupati, goofy si penibili. Gresind si facand bine. Mintindu-ne pe noi, mintind in jur, urat si frumos.

Si sa va mai spun un lucru, poate cel mai important. Nu exista crestere fara greseala. Nu exista profunzimi fara asumare. Parcurgem o viata cu noi insine. Traim in timp si masuram in ani. Dar ca ei sa aiba cu adevarat relevanta, trebuie sa traim si in emotii, stari si complexitati. Sa ne asumam ce suntem si sa acceptam ce nu suntem, sa ne pierdem in experiente si sa traim fara rasuflare. Sa ne para rau cand am ranit si sa ne mangaiem cand ne doare. Sa ne facem din viata o aventura plina. Iar acolo ajungem abia cand suntem dispusi sa coboram in cele mai negre parti ale noastre. De abia cand ne dam mana cu noi insine si ne insotim in toata nebunia noastra, razand de ciudatenia pe care, in secret, o impartasim cu umanitatea toata, de abia atunci suntem autentici si fericiti. And I mean the real deal.

So go for it people, trageti aer in piept si ridicati cortina. O sa va placa, without a doubt. I know I did.

Adopta un milenial

https://www.stocksy.com/964298Tocmai am primit un email de la un membru al comunitatii Institutului pentru Fericire care vrea sa isi dea demisia din corporatie si sa munceasca pasiunea pe care o are. Nu este nici prima, nici ultima persoana cu care am aceste discutii.

De fapt, aseara am fost la o prezentare cu peste 100 de auditori, contabili sau directori financiari la ACCA Summer Party. In momentul in care am adus vorba despre mileniali, sala a oftat.

Daca cea care mi-a trimis emailul este un millenial, cei 100 de oameni de finante sunt angajatorii lor. Iar intre ei este o prapastie.

In cei 4 ani de IPF, am lucrat, direct sau prin intermediul colegelor mele, cu peste 30.000 de mileniali. Mai mult de atat, eu sunt un milenial. Toti prietenii mei sunt mileniali. Incerc in randurile care urmeaza sa ii descriu pe intelesul tuturor:

  1. Oferim respect doar meritat. Nu ne intereseaza functiile, diplomele sau insignele. Daca avem valori comune, ne respectam. Daca nu, nu iti vom oferi atentia sau timpul nostru. Fii lider, nu sef. Tu nu esti mare si nici noi mici. Nu asa merg lucrurile. Nu ne este teama de tine si nu cu teama ne vei cuceri. Stam langa tine daca ne place. Vrem sa ne spui care sunt limitele, dar sa ne lasi sa exploram singuri terenul.
  2. Construim un sistem nou, nu ne vom alatura celui vechi care este oricum plin de fisuri.  Dupa ce parintii nostri au fost inregimentati zeci de ani, dupa ce bunicii au fost si ei compartimentati, noi vom face fix pe dos. Suntem un pic rebeli. Si ne place. Mult.
  3. Nu suntem roboti, suntem artisti. Cream o lume noua. Noi suntem noii hippioti. S-ar putea sa fi auzit de noi cu numele “hipsteri”. Da, asa este. Barbatii poarta barba, femeile se tatueaza. Ne crestem copiii cot la cot, bem bere artizanala, ne plimbam cu trotineta si calatorim cu avionul, avem gadgeturi dar purtam tenisi rupti si ne facem prieteni pe internet. Suntem hetero sau gay sau bi. Albi, negri sau mulatri. Asiatici, africani  sau europeni. Nu conteaza, nu ne intereseaza diferentele. Noi suntem umanitate.
  4. Nu vrem sa facem doar bani. Desi ne plac, ii intelegem si ii avem. Preferam insa sa ne dam demisia din corporatie si sa traim cu mai putin, decat sa simtim ca cream profit de dragul profitului.
  5. Si apropo de asta, ce face compania pentru lume? Daca platesti in Romania, dar profiti de raurile din India, o sa aflam. Degeaba incerci sa ne cuceresti cu eticheta sclipitoare cand noi stim ca poluezi Africa.
  6. Daca esti duplicitar, ne-ai pierdut. Noi suntem directi, suntem sinceri si avem radar de bullshit. Te rog, nu fii capitalist politically correct. Nu merge asa. O sa plecam de langa tine si nici nu o sa stii de ce.  Deci zi-le cum sunt, coopteaza-ne! Nu ne trata ca pe un client, ci ca pe un prieten. Nu mai incerca sa pari perfect, arata-ne unde esti vulnerabil si hai sa ne apucam de treaba. Suntem foarte saritori, ne place sa ajutam.
  7. Vrem sa fim de folos. Tu ce faci pentru lume? Nu ma refer la programe mici de CSR pe care le promovezi cu bugete mai mari decat programele in sine. Ma refer la CE FACI TU PENTRU LUME? Cum ai grija de comunitatea din “curtea” ta? Cum ajuti orasul / tara / continentul pe care esti? Ai o gandire pe termen lung? Si mai mult, esti autentic?
  8. Esti ecologist sau deversezi pe ascuns in tari prea sarace ca sa stie ca ii omori? Pe mine ma intereseaza sa stiu ca o sa mai traiesc pe planeta asta. Si vreau sa fie fericiti aici si copiii mei, si nepotii mei. Suntem satui de industrializarea asta pe care ati lasat-o sa iti scape de sub control. Adica, nu ne intelege gresit, multumim pentru beneficiile ei. Si iti suntem recunoscatori ca ai deschis drumul asta. Dar, te rugam opreste-te si revizuieste ce faci. Pana cand o sa consumam? De unde? Unde ajungem si ce facem? Noi avem o strategie generala a umanitatii? Sau ne tot razboim ca orbii?
  9. Si apropo de asta, competitia ne plictiseste daca tot incerci sa ne compari cu colegul. Not my thing. E prea multa agresivitate pe planeta asta. Hai sa ne mai si iubim (asta este un cuvant de care nu ne este prea teama), hai sa vedem si ce e bine la celalalt. Hai sa lucram impreuna.
  10. Inainte de a ne spune sa facem ceva anume, explica-ne de ce. Daca nu vrei sa faci asta, lucreaza te rog cu un computer. Ele nu pun intrebari. Dar noi suntem oameni. Liberi, autonomi, nelimitati.  
  11. Si inca ceva: timpul e cea mai de pret resursa a noastra. Daca ti-l oferim, hai sa il punem la bun folos. Lumea e plina de lucruri de facut si vrem sa facem cat mai multe. Nu ne risipi timpul, asta ne enerveaza muuult.
  12. Daca vrei sa lucram impreuna, trebuie sa ne tii in priza. Vrem sa cunoastem, sa intelegem. De cand cu internetul, imi dau seama ca mi-ar trebui cel putin 3 vieti sa citesc si invat tot ce mi-as dori.

All in all, hai sa fim onesti, autentici, sa lucram la a face mai buna lumea in care traim, sa o iubim si imbunatatim, sa ii ajutam pe fratii nostri mai saraci (chit ca sunt arabi, indieni sau africani), sa fim egali chiar daca tu ai 20 de ani in plus si sa lasam deoparte functiile. Eu vreau sa fim prieteni. Asta este lumea mea. Si daca tu crezi ca doar eu oi fi asa, iata aici frumusete de articol care a fost viral pe net. Titlul este plastic, iar textul inaltator. Sa fim sanatosi, frumosi si fericiti! Restul e detaliu.

Cursa catre rusine

Nu ma pricep la ciclism si, ca sa fiu sincera, nu m-a pasionat niciodata.

Insa, in ceea ce priveste scandalul enorm din jurul lui Lance Armstrong, cred ca ar trebui sa stai pe Luna ca sa nu fii in tema.

Am aflat acum ca sunt persoane care vor sa ii mute memoriile la sectiunea Fictiune in librarii din nu stiu – si nici nu ma intereseaza – ce tara.

Eu nu comentez ce a facut omul, erorile sunt grave si sunt reale.

Ceea ce ma doare este sa vad ca ridicam oameni pe piedestal si apoi ii rupem in bucati la prima problema.

Intrebarea mea este: ce fel de societate suntem noi daca am permis unui om care se droga in mod constant sa ajunga campion in Turul Frantei 7 ani la rand si sa fie adulat de milioane de oameni in toata lumea?

Si cum sa face ca acest om s-a drogat in fata echipei lui, sponsorilor, doctorilor fara ca ei sa nu stie? Si daca ei stiau si nu au facut nimic, ce fel de industrie este cea a ciclismului? Si cat de mare este presiunea astfel incat oameni ca Lance Armstrong au simtit ca trebuie sa se drogheze in mod constant pentru a fi la inaltime?

Este usor sa ne stergem pe maini de cei care nu se mai ridica la standardele pe care le-am trasat pentru ei. Este mai greu sa ne asumam partea noastra.

Am creat o societate in care, din pacate, unii oameni simt ca trebuie sa fure, sa se drogheze, chiar sa ucida pentru a fi in echilibru.

Iar acest lucru este un feedback pentru noi toti.

Ce anume o sa facem in legatura cu asta iarasi, tine de noi.

Deci, eu cu cine votez?

Acum 2 zile am primit un mesaj pe Facebook in care Adina Borta ma ruga sa ii dau numarul meu de telefon pentru a discuta putin despre o situatie in care m-as putea implica.

Curioasa din fire – groaznic de curioasa – am dat imediat numarul de telefon si am asteptat apelul supriza.

Adina m-a sunat imediat si a inceput sa imi povesteasca despre modul in care m-as putea eu implica in campania lui Nicusor Dan – un domn de care, de altfel, am aflat doar lucruri bune pana in acest moment.

In timp ce ea imi explica despre importanta implicarii si sansa pe care o putem avea – noi, cei care locuim in Bucuresti – prin alegerea unui om cu o conduita morala verticala la Primaria Capitalei, in mintea mea se desfasura un scenariu diferit:

Sa ma implic eu in politica? Precum multi dintre voi, sunt scarbita de personajele politice prefigurate in contemporaneitate, unele de-a dreptul macabre, asemenatoare cu domniile Fanariote, desprinse parca din operele lui Caragiale.

Si daca nu ma implic oare nu imi pierd dreptul de a ma plange? Caci cine sunt eu sa comentez daca nu calc niciodata pe iarba din teren?  Si daca decid sa ma implic, nu este cumva mizeria prea densa pentru toleranta mea?

Am decis totusi sa imi folosesc vocea sa si vorbesc, ca o responsabilitate pe care o am fata de mine si de toti cei pe care ii iubesc – adica, toata lumea. 🙂

In acest weekend, zeci de artisti se strang la Arenele Romane pentru a face un efort de promovare a lui Nicusor Dan. Este, de departe, cea mai inteligenta si interesanta forma de a strange semnaturi pe care am vazut-o pana acum. Nimeni nu da colaci, ulei sau zahar, nimeni nu se vinde pentru o lista de “alegatori”.

Deci, duminica  de la 14.00, ne vedem la Arene si stalibim de acolo care sunt pasii urmatori. Dar macar stim ca am judecat o situatie inainte de a ne decide.

O avertizare prieteneasca

Astazi am vazut ca cei de la ASE au marit taxele pentru cei interesati de masterat sau doctorat.

Din pacate insa, ma indoiesc ca au marit in vreo forma si calitatea invatamantului din institutie.

Am fost studenta la ASE intre 2009 si 2011 si pot afirma cu mana pe inima ca am aruncat 7200 de lei pe apa sambetei.

Nici nu stiu ce pot spune ca e mai deplorabil: faptul ca nu era caldura in toate salile in plina iarna, faptul ca nu aveam suficiente scaune la fiecare curs, vechimea informatiilor  sau calitatea unor cursuri la care am aflat:

1 .cum sa scriem dupa dictare – la cercetari de marketing

2. ca suntem niste prosti, ca daca am fi destepti nu am fi la master – la comportamentul consumatorului, unde ne preda dupa manuale din anii ’60

3. ca “astia care au block – vroia sa spuna blog – sunt niste parveniti”, ca doar n-or fi artisti?!

4. tehnici promotionale care nu numai ca nu mai erau valabile, dar erau deja considerate ilegale de Consiliul Concurentei.

In fine, in momentul in care m-am inscris la ASE eu veneam dupa o experienta exceptionala pe care am trait-o la Univ de Vest Timisoara si probabil asteptarile era prea mari. Totusi, daca as fi facut Harvard cred ca as fi plecat plangand din ASE.

Exceptie au facut doar profesorii de la cercetari de marketing din primul an, semestrul 1. Apropo, eu am facut Marketing si comunicare in afaceri – suna pompos, nu? 🙂 – in cadrul Facultatii de Marketing.

Daca imi permiteti, luati cei 7200 de lei si faceti un alt program prin alta parte sau mergeti intr-o calatorie … sau cumparati-va haine. Orice altceva faceti cu banii, o sa  fie mai bine investiti. 🙂

O despartire grea

Ne-am intalnit acum 7 ani, banal, pe o strada.

In toti acesti ani, Tupi, un maidanez royal 🙂 sau metis, spuneti-i cum vreti, mi-a fost cel mai bun prieten.

Exista, din cate am observat, o prapastie intre cei care au animale si cei care nu sunt familiarizati cu ele: cei din prima categorie nu mai au nevoie de niciun cuvant ca sa inteleaga legatura de iubire care se naste intre om si caine, cei dintr-a doua categorie nu o inteleg indiferent de cuvinte.

Cu toate astea, eu o sa pictez un tablou de cuvinte:

Tupi a fost pentru mine cel mai bun prieten, confident, partenerul de apartament, cel care plangea cu mine, manca cu mine, privea la televizor cu mine, cel care statea mandru in dreapta cand conduceam si cel care ma “pazea” chiar daca doar ne plimbam prin parc.

Nefiind inzestrat cu talentului articularii, Tupi mi-a vorbit din priviri si gesturi: “ti-e bine?”, “ti-e rau?”, “te iubesc!”, “te iubesc enorm!”, “unde esti?”, “nu fii suparata”, “uite mami, pisica!”, “uite mami, catelul!” – pentru fiecare replica are o privire sau un gest anume.

Mi-ar fi greu sa va spun ce imi place cel mai mult la el: sa fie ochii mari si negrii, gura cascata si limba spanzurata de fiecare data cand alearga, coada evantai care imi aminteste mereu de veverita din Ice Age, faptul ca daca sunt suparata se aseaza langa mine si ofteaza si el, cum sughite sau cum se sperie de aproape orice si sare ca un arc incordat?

In fine, scriu cu greu aceste randuri,; sunt insa convinsa ca ma gandesc la el. Are nevoie de o casa mai buna. Ca “mama” am facut tot ce am putut, dar intr-un final cele 14 ore pe care le petrec la munca in fiecare zi – uneori si in weekend – si-au spus cuvantul.

Tupi are nevoie de o casa noua. Este frumos, voios, haios, sanatos tun si este cel mai iubitor catel cu care mi-a fost dat sa interactionez.

Daca stiti pe cineva care isi doreste si are timp, preferabil sa aiba si curte, dati-i de  veste.

Va multumesc din suflet! 🙂

 

Intalnire de gradul 3 :)

Dragele si dragii nostri,

 

vineri dimineata inima imi batea atat de tare, incat o simteam pana in urechi.

Mi-am umplut masina cu lucrusoare stranse si puse deoparte pentru Fata si m-am dus la sediul Asistentei Maternale sectorul 2.

Imi este greu sa va spun ce am simtit cand am vazut-o. Parca se schimbase, copilasul din bratele asistentei maternale era mai putin matur si mai mult copil.

S-a ingrasat, parul i s-a mai inchis la culoare, ochii sunt la fel de albastrii si frumosi.

Ne-am tinut in brate aproape o ora. Am pupat-o, m-a pupat – mai exact, mi-a luat varful nasului in gura si s-a proptit in el . 🙂

Rade la fel de mult, are aceiasi expresie jucausa si, in general, pare mai bine decat atunci cand imparteam un salon in spital.

Asistenta maternala este o doamna pe la 50 de ani, care a crescut deja mai multi copii. Este plinuta, are fata rotunda, o gura zambitoare si ochii luminosi. Ne-am placut din prima.

Vizita s-a desfasurat sub supravegherea celor de Protectia Copilului, toata lumea a fost impresionata de numarul mare de cadouri – pentru care va multumesc din nou. :*

De acum incolo, in fiecare luna eu si Fata vom avea o ora impreuna. Sper sa pot obtine mai mult, dar lucruri de genul asta se rezolva cu timpul…

PS: Vineri o sa o botezam, Fata se va numi Gabriela Stefania!

PPS: Am facut poze dar, pentru a respecta cerintele celor de la Protectia Copilului, nu le pot posta.

 

Va pupam si va iubim,

Malina & Gabriela 🙂

Experienta unui afterschool social

Zilele astea am inceput sa ma gandesc tot mai mult la afterschool.

Nu predau engleza pentru banii pe care (nu) ii castig.

Nu predau copiilor doar de dragul englezei.

Deci, de ce ma duc? Si cum de imi fac programul in jurul afterschoolului indiferent de cat de aglomerat imi este timpul?

Cand am inceput orele la afterschool, o profesoara mi-a spus: “Mie copiii astia mi-au salvat viata.” Nu am inteles mare lucru atunci, mai ales ca nu simteam ca viata mea trebuie salvata.

Acum imi dau seama ca nu trebuie sa fii in pericol de moarte – fizic sau emotional – pentru a avea nevoie de o salvare.

Si tot acum pot spune, cu mana pe suflet si ceva lacrimi in ochi, ca mie copiii astia mi-au salvat viata. Cand am ajuns in afterschool, eram un matur obisnuit perfect in rolul lui de “om responsabil, cu capul pe umeri”. Copii m-au facut sa invat din nou sa cant si sa joc, sa stiu cand sa strang in brate, cand sa ma las stransa in brate si cand sa spun “Nu e bine asa.”.

Copii m-au invatat sa fiu din nou un om care stie cum sa isi exprime iubirea cu un zambet mare pe buze.

Si in felul asta, mi-au dat cea mai mare lectie pe care am primit-o vreodata.

Cum sa fac sa mearga?

Unele lucruri, multe lucruri sunt in afara controlului nostru. Pentru cei pasionati de a-si conduce singuri destinul, ideea asta este inspaimantatoare.

Deci ce-i de facut?

Fa tot ce poti, tot ce crezi ca iti sta in puteri, intoarce problema pe toate partile, do your best. Iar pentru restul, sa speram ca exista un Dumnezeu.

Si cam atat.

Ah, si relaxeaza-te. Ai facut maximul pe care il puteai face.

Despre puterea Facebook – doua povestioare recente

Prima intamplare:

Ma abonez pe un site respectabil de dezvoltare personala din Statele Unite care apartine unui expert recunoscut la nivel mondial – nu dau nume.

La abonare, imi cer datele de card, cu mentiunea ca banii vor fi luati doar in contextul in care imi comand ceva in calitate de membru al comunitatii.

Intru in spital si dupa o saptamana revin acasa. Imi verific contul si – surpriza – imi disparusera vreo 15 euro. Suma nu e mare lucru, dar respectivii bani fusesera luati pentru un “abonament” care trebuia platit lunar la site-ul in chestiune.

Sun la banca, oamenii imi spun ca n-au ce face daca le-am dat datele de cont – “Really smart, Malina!” ma gandesc.

Trimit un email site-ului, le explic situatia. Niciun raspuns.

Trimit un al doilea email, poate nu l-au primit pe primul. Niciun raspuns.

Trimit al treilea email, le spun ca le fac plangere la Visa. Niciun raspuns.

Trimit al patrulea email, le spun ca pasul urmator este o campanie pe Facebook si Twitter ca sa stie toata lumea cum fac ei business.

Imi raspund ca mi-au facut “full refound” si ca mi-au sters contul. 😀

A doua intamplare:

Inainte de a intra in spital, m-am dus la o clinica pentru un consult – ma simteam foarte rau.

Doctorita imi spune ca am gripa si o alergie. Imi da o punga de medicamente, printre care antibiotice si ma trimite acasa.

A doua zi, ma simt tot mai rau “alergia” se agraveaza ingrijorator de mult, chem salvarea si ajung la spital.

Aflu ca aveam rujeola si ca antibioticele mi-au cauzat o eruptie violenta, plus ca ma puteau omori.

Stau in spital o saptamana si in convalescenta alta saptamana.

Ma pun pe picioare, ma duc la clinica sa le explic situatia ca sa ia masuri in ceea ce o priveste pe doamna doctor. Si le mai cer si banii pentru consultatie.

Prima data vorbesc cu o assistent manager. Imi spune sa vorbesc si cu doctorita.

Intalnirea cu doctorita se termina urat. Neaga ca as fi avut vreo eruptie, ridica din umeri, ma intreaba “Si eu ce sa fac?”.

Ma vad din nou cu assistent managerul. Ii spun:

“O sa fac o plangere la Colegiul Medicilor”, nicio reactie.

“O sa fac o plangere impotriva clinicii”, nicio reactie.

“O sa fac publica aceasta problema, pe Facebook, Twitter si blogul personal”. Se ridica o spranceana.

“Sigur putem rezolva, dati-mi un numar de telefon si va sunam.”

Ma suna peste cateva ore: “Veniti va rugam la noi ca sa va returnam banii pe consultatie si pe antibioticul care v-a facut rau.’
Morala: Cand cineva v-a neindreptatit, aduceti-i aminte ca, de cand cu Facebook,  it’s power to the people, my friend! 🙂

Multumiri si update-uri despre Fata

Astazi am dus o buna parte din lucrurile primite. Spun o buna parte pentru ca, de vineri – cand am terminat trierea celor primite – am mai primit pachete de aproximativ 20 de kg. 😀

Tot ce am primit am impartit in 2 categorii: am pus deoparte cat mai multe lucruri pentru Fetita dar, pentru ca am primit pur si simplu prea multe hainute pentru un singur copil, ne-am gandit si la ceilalti micuti care nu au hainute pentru vremea asta aspra.

Hainutele pentru copilasi am vrut sa le ducem la Emilia Izra. Din pacate insa, doamna asistent social care lucreaza acolo ne-a refuzat ajutorul, prefextand ca sunt “haine la mana doua”. Degeaba i-am explicat ca fiecare hainuta a fost luata la mana de mine sau cei care m-au ajutat si ca toate lucrurile sunt fie noi fie proaspat spalate si in stare buna. Degeaba i-am spus ca avem pampersi, jucarioare, cosmetice si mancare care sunt – in mod evident – in ambalaje nedesfacute. Pur si simplu nu i-a pasat. Nu o sa las lucrurile asa, dar asta va fi subiectul unui alt post.

Din fericire insa, cei de la Asistenta Maternala Sector 2 au fost mult mai deschisi, incantati chiar de ajutorul primit. Au coborat cu mic cu mare din birouri si au carat lucrurile la sediul lor. De aici, asistenti maternali care au in grija copilasi cu varstele in 6 luni si 2 ani vor veni sa ia hainute.

Hainutele pe care de abia le-am primit vor fi triate zilele urmatoare si, din nou, vor fi impartite in 2 categorii: una pentru Fetita si alta pentru copilasi de varste similare.

Tot astazi, la Asistenta Maternala, am facut cererea scrisa sa o pot vizita pe cea mica. Tineti-mi va rog pumnii, cred ca am spus Tatal Nostru de 10 ori in timp ce scriam cererea! 🙂

Termenul legal pentru solutionarea cererii este de 30 de zile, dar am inteles ca nu va dura chiar atat. Sper sa nu dureze, mi-e atat de dor  de ea …M-au intrebat doamnele din biroul respectiv in ce relatie sunt cu cea mica. Le-am spus ca am fost internate impreuna in spital. Au zambit incurcate, se uitau una la alta cam uimite, dar pareau placut surprinse.

In alta ordine de idei,  va multumesc din suflet tuturor celor care ne-au sustinut, celor de la Jurnalul National, in frunte cu Carmen, tuturor celor care ne-ati trimis hainute sau bani  – inca nu am cumparat nimic, vrem sa vedem ce are nevoie punctual, cum luam ceva facem poze la bonuri si le punem pe blog.

Vreau sa le multumesc colegilor mei Alexandra Stancu, Tudor Iacob, Monica Obogeanu, fratelui meu Bogdan Iordache pentru ajutorul dat la receptionarea si sortarea lucrurilor.

Le multumesc si Mihaelei si lui Traian Ispasiu care ne-au pus Caffe Tabiet la dispozitie pentru a putea strange lucruri.

Si sa nu uitati sa imi tineti pumnii – sa imi aprobe cererea si sa o vad! 🙂

PS: Mai jos, cateva poze de la trierea de joi si vineri: 😀

Despre cum NOI am schimbat lumea

Mahatma spune “Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume.”
Si asa am fost, cu TOTII. Luni, cand am pus primul post pe blog nu mi-am imaginat nicio secunda care va fi impactul pe care il voi starni:

15000 de persoane au citit blogul meu luni

3 publicatii nationale m-au contactat pentru a face un material despre Fata

sute de oameni fie au contribuit material, fie au inceput sa faca presiune la spitalul Emilia Izra si Protectia Copilului.

Toate aceste fapte mi-au aratat ca, desi sistemul de protectie a copiilor abandonati are mari lacune – pe care trebuie sa le corectam – societatea civila romaneasca este sanatoasa, traieste si, cel mai important, are o inima care bate TARE!

In urma presiunilor facute, am aflat urmatoarele:

Fata va fi luata de la Victor Babes direct de asistenti maternali, care o vor duce intr-o casuta. Si va fi trecuta cat mai curand pe listele copiilor propusi pentru adoptie.

Toti copii de la Emilia Izra vor fi verificati.

Eu am fost amenintata de anumiti reprezentanti ai spitalului in chestiune ca voi si data in judecata. Pe ce temei, nu stiu si nici nu-mi pasa. Am multi prieteni avocati. 🙂

Inainte de a rasufla usurati, aflati ca Fata este in momentul de fata inca in Victor Babes iar eu am refuzat sa ma externez astazi in speranta ca ii voi vedea pe cei care o iau. Daca nu o iau pana maine seara, nu mai pot sta pentru ca sunt obligata sa ma externez.

Oricum, fac cumva ca sa aflu unde este – pentru a-i da toate lucrurile pe care le-a primit de la voi!

Dar, vorbind cu doctori si alti pacienti am aflat ca aceasta practica de a “uita” copii prin spitale – uneori pana copilul face 4 ani!!! – este des cunoscuta la noi.

Acesti copii “uitati” sunt crescuti efectiv in spital, in paturi de bolnavi. Nimeni nu ii plimba, nu au locuri de joaca, nu sunt invatati sa mearga sau sa vorbeasca!

Cand ma pun pe picioare, undeva saptamana viitoare, vreau sa fac un grup de actiune prin care sa aflam care sunt spitalele unde mai exista astfel de copii si sa cautam solutii pentru a-i trimite catre asistenti maternali. Cine doreste sa ma ajute in aceasta initiativa – pe care imi va fi foarte greu sa o fac singura – va rog sa imi dati de veste si comunicam incepand de saptamana viitoare.

 

Va multumesc din suflet tuturor, fara voi as fi fost un nebun care urla singur!