Mălina Chirea

Despre fericire & societate civila

Cât de mult contează banii

Zilele trecute, discutam cu soțul meu despre avantajele și dezavantajele antreprenoriatului (ambii suntem antreprenori).

Cea mai mare teamă asociată acestui stil de viață este lipsa de siguranță. Antreprenorul este vârful de lance. El nu are niciun superior, nicio figură de părinte în spatele căreia să se ascundă la greu, el nu are posibilitatea de a intra în rol de copil. Deși pe termen lung acest comportament are avantaje extraordinare, pe termen scurt și mediu poate fi foarte obositor.

Și eu, și soțul meu ne mărturiseam reciproc că cea mai mare teamă este că, poate, la un moment dat in viața noastră, nu vom putea oferi un mediu stabil financiar copiilor noștri (unul vine peste 2 luni, celălalt probabil în următorii 2- 3 ani).

În timp ce discutam despre teama noastră și cum o putem rezolva, mi-am amintit de o situație pe care am trăit-o în adolescență: părinții mei au fost niște oameni muncitori, cu capul de umeri, antreprenori, capabili să creeze stabilitate financiară pentru familia noastră. Dar, între clasa mea a 8a si a 11a, ambii mei părinți au avut probleme financiare. Afacerile au căzut și ne-am trezit într-o stare de modestie financiară rapidă.

În timp ce îi povesteam soțului meu despre perioada respectivă, mi-am dat seama că mie nu mi-a păsat de ea, dar chiar deloc. Nu mă interesa nici că imi cumpăram haine de la second hand, nici că swaizerul fusese înlocuit cu soia și salam luat de la unguri uneori chiar în rate, nici că nu aveam bani de buzunar. Ce mi-a păsat însă și lucrul de care îmi amintesc și astăzi este tristețea și stresul părinților mei, certurile lor pe subiectul banilor și jena cu care ne spuneau că nu sunt bani de aia și de ailaltă.

Apoi, am făcut legătura cu un interviu pe care l-am citit pe un site acum ceva timp: fiica lui J.K Rowling, faimoasa autoare a seriei Harry Potter, recunoscută și pentru calitatea ei extraordinară de a fi o mamă singură ce trăia din somaj chiar în timp ce a creat prima carte din serie, povestea despre cum ea nu ține minte lipsa banilor din perioada respectivă, ci doar că ea era fericită pentru că reușea să aibă o relație iubitoare și relaxată cu mama ei. 

Și uite așa mi-am dat seama: că deși pare foarte real, în marea majoritate a situațiilor, noi trăim într-o iluzie în care lipsa banilor ne afecteză calitatea vieții, gradul de fericire, gradul de răbdare, iubirea în cuplu și – în consecință – liniștea în familie.

De multe ori, pe unde mă duc să vorbesc despre fericire, aud aceeași placă: “Românii nu pot fi fericiți pentru că românii nu au bani.” 

Acum, mai mult ca oricând, știu că asta este o iluzie. Și, ca să ne lămurim, vă îndemn să vă puneți câteva întrebări:

1. cu ce asociați voi lipsa banilor? Ce reprezintă ea pentru voi?

– dacă răspunsul este lipsa de siguranță, puteți începe prin a accepta că viața insăși este o explorare în care de puține ori avem “o plasă” care să ne prindă în caz de cădere temporară.

– dacă răspunsul este lipsa de respect propriu / ce o să zică lumea / lipsa de stimă de sine în orice fel, puteți începe prin a reconfigura faptul că iubirea față de propria persoană nu poate – și chiar insist că este foarte periculos – să stea într-un factor extern pe care nu îl aveți în control. 

– dacă răspunsul este fericire, vă îndemn să vă amintiți: cumva părinții vă recompensau cu bani când erați copii cuminți, când făceați curat în cameră sau luați o notă bună la școală? Sau poate ați luat în serios toate reclamele și filmele care vă arată că bogații se distrează mai bine ca “restul” omenirii? Sau poate, părinții voștri – ca și ai mei – se certau când nu aveau bani și creau în casă un mediu mai degrabă încărcat și ostil?

În cazul ăsta, vă rog să vă amintiți: ce anume vă plăcea cel mai mult când părinții vă recompensau financiar: banii în sine sau împlinirea că părinții voștri erau mândri de voi? Și câți oameni bogați chiar cunoașteți personal și de aproape care să afirme că banii înseamnă fericirea? Și când părinții se certau pe bani, ce vă supăra mai degrabă: lipsa financiară sau tensiunea din casă?

2. cum anume puteți reîncadra ideea lipsei de bani? Eu m-am gândit că este o experiență pe care poate o să o retrăiesc sau poate nu. Nu are rost să mă încarc cu ceva ce nu este în controlul meu. Dar mă pot gândi că eu lucrez pentru a crea în mod armonios cât mai multe coșuri de venit, că fac parte dintr-o familie unită și că, în definitiv, viața este o aventură care merită traită cu tot sufletul – altfel, pentru mine, ea devine plictisitoare.

Și mai e un lucru, cel mai important, viața nu este ceea ce ni se întâmplă, ea este modul în care noi decidem să ne flexibilizăm în jurul a ceea ce ni se întâmplă. Cu cât învățăm mai repede să fim deschiși la schimbare, cu atât ne vom scuti de tot felul de iluzii și stresuri aboslut inutile.

Dacă aveți și voi idei despre cum putem trăi fericiți fără bani, sau cum lipsa banilor chiar ne poate îmbunătăți uman, vă rog să imi spuneți. Mă ajută să le ofer exemplu mai departe în toate discuțiile pe care le port despre diferența dintre bogăție financiară și cea emoțională.

Teapa din care se invata

ManipulareLa inceputul anului, sotul meu si cu mine am invatat o lectie pe care nu o vom uita toata viata noastra: lectia naivitatii. Se facea ca un om pe care ne grabisem sa il numim prieten apropiat, ca un frate, ne-a prezentat afacerea lui excelenta care avea nevoie doar de un mic ghiont pentru a deveni fantastica. Am investit, ne-a luat banii, iar dupa cateva luni ne-a tras proverbialul sut in fund si a ramas si cu afacerea, si cu banii nostri. 

In zilele care au urmat rupturii brutale (ne-a trimis rezilierea prin curier intr-o vineri, fara nici macar un sms), tin minte ca eu si Andrei ne uitam unul la celalalt cu niste ochi mari, mirati si socati. Nu mai dormeam, ne trezeam vorbind singuri si apoi ne povesteam nebunia in care parca ne afundasem. 

Eu am fost mai afectata decat sotul meu. Pentru ca, pe de o parte, eu i-l prezentasem lui Andrei pe acest om, iar pe de alta parte, eu am fost prima dintre noi doi care a mirosit ce se intampla. Ajunsesem la o stare de nevrozitate adancita: eram nervoasa mai tot timpul, plangeam des, il condamnam pe el (cel care ne-a pacalit), ce mai! Ma zvarcoleam ca un peste pe uscat, disperata la gandul ca banii s-au dus si ca nimic nu ii poate aduce inapoi. Dar mai ales, ma durea pana in suflet toporul pe care il simteam prins strans in spatele meu.

Dupa cateva zile de chin, Andrei si cu mine am luat o decizie pe care si acum o privesc ca un fel de strafulgerare de geniu: ne-am vazut cu el si i-am spus ca nu il dam in judecata, ca am devenit constienti ca nu putem sa ne recuperam banii dintr-o gaura neagra si ca linistea noastra este mai importanta decat o suma de bani. Apoi, Andrei – care este cel mai intelept om pe care il cunosc – i-a spus un lucru care mi-a ramas in minte: “Te-ai coborat prea jos ca sa te putem vedea. Noi nu am mai intalnit un asemenea nivel de om si nu am putut crede ca exista.

In perioada ce a urmat, amandoi am pendulat intre liniste si razvratire impotriva nedreptatii. Serile, in timp ce plangeam in hohote, Andrei ma linistea si imi spunea: “Iubita mea, nu este vina noastra. Noi vroiam sa construim ceva cu el si priveam inainte, in timp ce el ne fura pe la spate. Pur si simplu nu am stiut in ce directie sa ne uitam. Dar acum am invatat si nu o sa mai repetam greseala.”

Ii multumesc lui Dumnezeu, cumva – ca printr-o minune – din momentul in care am spus ca renuntam la judecata am inceput sa castigam mult mai multi bani din alte surse si  in doar 3 luni minunate am castigat o suma echivalenta cu ce pierdusem. Mai mult de atat, la mai putin de o luna dupa ce am incheiat colaborarea de cosmar, am reusit sa raman insarcinata si acum ne construim o casuta in care vom locui impreuna cu primul nostru bebe.

Revenind in prezent, aseara citeam pe net despre oamenii care l-au votat pe Ponta si cum procentul cel mai mare pe care el l-a obtinut este fix in judetele care sunt cele mai chinuite din tara. Si, un pic furioasa, un pic deznadajuita si neputincioasa, ma intrebam: CUM ESTE POSIBIL? Apoi, mi-am amintit despre lectia invatata de noi si mi-am dat seama ca oamenii respectivi sunt atat de naivi incat pur si simplu nu reusesc sa priveasca atat de jos. Minciunile lui Ponta, manipularile si intorsaturile de situatie evidente pentru noi, sunt mascate in fata acestor oameni de vorbele lui de demagog: “sunt nepot de preot”, “sunt casatorit si am 2 copii”, “am marit pensiile”, “sunt ortodox”, “eu am doar 40 de ani, tinerii trebuie sa conduca Romania”, etc.

Asa ca, dragi oameni care il votati pe Ponta: Cand o sa intelegeti nivelul la care se coboara, o sa fiti socati. Asa cum am fost eu cand prietenul meu – om tanar, imbracat bine, glumet si aparent business man de 12 ani – s-a dovedit a fi un fals care ia banii oamenilor pacalindu-i (din cate m-am interesat ulterior, noi suntem cel putin numarul 3 pe lista). Si in acel moment, va spun din experienta, cel mai bine este sa invatati din lectia respectiva. Dar, cel mai si cel mai important, este sa gasiti un mod prin care sa va iertati. Eu inca mai lucrez la asta, e drum lung aici pentru mine. Da, ati fost naivi. Da. v-a prostit. Dar orice copil este usor de pacalit. 20% din romanii cu drept de vot sunt acum ca niste copii.

Si voi, dragilor, care vedeti nebunia prin care trece tara in care traim, bucurati-va ca voi aveti lectia asta invatata. Dati-le rabdare si iubire celor care sunt ca niste copii, la final vor fi si ei mai desteptati asa cum sunteti voi acum. Ei vor acelasi lucru ca si noi, binele. Doar ca ei stau acum intr-un glob de cristal, iar vorbele noastre ajung la ei rar sau distorsionat. Va spun din experienta, si eu ma uitam ciudat la toti prietenii si rudele care ne spuneau “vedeti ca omul asta este cu 2 fete.” Si amintiti-va vorbele lui Mahatma: “Oricand disper, imi amintesc ca pe parcursul intregii istorii calea adevarului si a dreptatii au castigat mereu. Au existat tirani si au existat despoti, dar intr-un final toti se prabusesc. Amintiti-va asta, mereu.” 

2 ani de antreprenoriat

Institutul pentru Fericire Zilele trecute am observat ca primeam felicitari pe LinkedIn pentru ceva aniversare. Eu nu sunt prea atenta la aniversari (prietenii si rudele ma stiu si ma iarta aproape de fiecare data).

Mi-am deschis contul si THERE IS WAS: tocmai facusem 2 ani de asociatia Initiativa pentru Fericire!

Deodata m-au coplesit o gramada de intrebari: ar trebui sa facem o petrecere? sa facem o campanie? sa imi scot echipa in oras? Mi-am dat seama ca timpul este prea scurt pentru orice sarbatoriri (mai ales ca eu sunt insarcinata) asa ca m-am hotarat sa scriu un post.

In fine, promit sa nu mai uit si probabil la anul o sa imi amintesc mai din timp.

Intre timp, cadoul meu pentru voi si pentru mine de aceasta aniversare este o lista cu concluzii pe care le-am desprins dupa primii 2 ani:

1. Alege oamenii din jurul tau cu mare grija. Fii atent/a sa rezonati pe aceleasi principii morale, in primul rand. Antreprenoriatul ne schimba in mai bine, dar principiile morale raman, in mare parte, aceleasi.

2. Antreprenoriatul este o cursa lunga. Deci, ia lucrurile usor si cu calm. rezolva-le pe rand si dezvolta-te organic. Viata este facuta sa fie traita cu bucurie, nu uita sa traiesti.

3.  Tine mereu cu tine un carnetel sau o aplicatie de notite. Nici nu iti imaginezi ce idei faine pot veni in toiul noptii.

4. Intreaba mereu ceea ce nu stii, invata sa ceri ajutorul. Si obisnuieste-te cu ideea ca vei face greseli. Invata din ele sincer, pot fi cei mai faini coachi ai tai. 

5. Inconjoara-te cu oameni care au obiective cel putin la fel de mari ca tine. Altfel, este plina lumea de “nu-se-poate”.

6. Secretul catre succes este determinarea. Fii mai perseverent decat un pitbull cu un os, dar fii bland ca un calugar budist.

7. Orice cariera, inclusiv o companie se cladesc cu oameni. Fii primitor si, mai ales, ai grija de echipa ta. Dupa familie, ei sunt oamenii cu care iti petreci cel mai mult timp din viata.

8. Alege-ti o misiune pe care sa o fii cautat cu grija, nu te focusa de la primii pasi antreprenoriali catre a face bani. Si asta pentru ca atunci cand o sa iti fie rau, nu motivatia pentru bani te tine pe drum. Ci pasiunea sincera pentru a schimba lumea cu orice, in felul tau.

9. Prima calitate a unui antreprenor este leadership-ul. Lucreaza pe asta cat de mult poti.

10. Urmatoarea calitate este viziunea, ai incredere ca – daca tu faci lucrurile excelent – vei primi si rezultate pe masura. Ea face diferenta dintre un antreprenor care isi duce echipa spre succes si unul care pare mereu coplesit de situatie.

Pe masura ce avansez, va tin la curent.

Mai departe de atat, antreprenoriatul este o meserie grea si extraordinara. Te provoaca zilnic, iti dezvolta mintea in forme pe care doar cei care trec pe aici le inteleg. Este ca o problema imensa de matematica care nu are o rezolvare finala, ci mai multe faze intermediare.

Ah, si inca un lucru, poate cel mai important: Nu exista limite decat cele ale mintii proprii si personale. Invata sa treci peste ele si vei descoperi ca fiecare nivel are o usa catre un alt nivel. Deci, daca te tine ambitia, du-te cat de sus poti si cat de bine poti.

Succes, sa ne vedem la fiecare nivel. Ma gasesti pe undeva, rezolvand o problema. 😉

Lasa pestele, ia o undita!

De cand sunt activa in partea de educatia societatii civile, am observat foarte multe actiuni si bani mobilizati in partea de ajutor imediat al persoanelor cu probleme: de la haine, jucarii pentru copii, plata costurilor de spitalizare, aparatura, etc.

Eu inteleg urgenta masurilor, dar este foarte important sa intelegem cu totii faptul ca ele sunt doar un prim pas.

Ajutorul real va fi dat societatii civile de cei care vor contribui la schimbarea in bine a mentalitatii ei. 

Degeaba ne mobilizam sa strangem haine, caci ele se vor strica in maxim un an. Degeaba ne mobilizam sa cumparam patuturi, daca sunt inca mii de copii tratati deplorabil tot felul de institutii.

Si, cand mergem in comunitatile sarace, sunt de acord ca o punga de portocale si un kil de zahar o sa ii ajute un pic. Dar picul asta e foarte mic, din 2 motive: nu rezolvam problema oamenilor de a invata cum sa isi procure singuri minimul necesar si ii si punem in stiuatia de primitori, care nu face decat sa le mareasca ideea ca ei sunt victime ale unei lumi rele si reci.

O vorba tare inteleapta spune: “Daca ii dai un om un peste, il hranesti o zi. Daca il inveti cum sa pescuiasca, il hranesti o viata.” 

Deci, facem cursuri despre cum sa pescuiesti sau stam noi sa impartim pestii?

De ce social media poate salva lumea

In ultima vreme, am purtat o serie de discutii cu prieteni sau amici pe tema social media (adica Facebook, Twitter, etc) si in ce masura ele sunt niste instrumente folositoare sau o pierdere de timp.

Sigur, cu un ciocan poti construi o casa sau iti poti lovi toate degetele. Tine de cel care il tine in mana.

De fapt, cam asa se intampla cu toate instrumentele descoperite de oameni: de la noua social media pana la vesnicul ban, in functie de cel care le are in folosinta, ele pot fi mana cereasca sau o adevarata ciuma.

Dar, cum mie imi plac faptele, sa mergem pe fapte:

1. Pe 1 2012 ianuarie ma plimbam in centrul vechi si am descoperit un ogar afgan ce cauta mancare in gunoaie. I-am facut o poza, am pus-o pe FB, cineva a vazut-o… in 30 de minute cainele era in bratele stapanei care plansese toata noapte in timp ce il cauta pe langa parcul Cismigiu.

2. O luna mai tarziu, am intrat in spital. Acolo am intalnit o fetita de 6 luni, lasata in grija statului. Statul cam uitase de ea, asa ca fetita nu era nici macar botezata, nu era in nicun centru de plasament. Mai exact era uitata intr-un pat de spital, desi nu era bolnava! 15000 de cititori ai postului pe blog si sute de share-uri mai tarziu, fetita era pusa in plasamentul unei familii de asistenti sociali, iar primarul sectorului 2 isi cerea scuze celor de la Jurnalul National pentru aceasta teribila eroare.

3. Sigur, trecand peste aceste exemple micute, as vrea sa va spun un pic despre Primvara Popoarelor din intreaga lume araba. Revolutia din Egipt a fost sustinuta prin FB. Protestatarii isi dadeau intalnire prin reteaua sociala si au reusit sa restoarne un Guvern care conducea tara intr-o forma tiranica de peste 30 de ani! Mesaje si incurajari de libertate s-au extins in intreaga zona, iar de acolo pana la lupta pentru libertate a fost un singur pas.

Revin la ideea initiala: sigur, social media este un instrument, discutabila este insa capacitatea celui care il foloseste.

Dar social media a micsorat atat de mult lumea, incat acum – parca mai mult decat oricand – pare ca suntem toti parte dintr-un intreg, la un click distanta, din acelasi aluat, egali.  Iar asta este un castig mai mare decat putem percepe in acest moment.

Tara din capul meu

Ma gandeam zilele astea cum ar arata, din punctul meu de vedere, tara perfecta. S-ar putea sa fiti socati de randurile de mai jos – va avertizez din start, sa stiti. 🙂 Bun, deci:

1. Ar fi o Republica Democrata.

2. Dreptul la vot ar fi oferit tuturor, votul fiind insa cu valoare diferita in functie de cateva criterii: nivelul de educatie, aportul adus comunitatii prin actiuni voluntare, etc.

3. Biserica s-ar intretine din fonduri proprii. Am incredere in ei ca nu o sa aiba probleme. 🙂

4. Guvernul ar fi compus din experti in zona lor: la Educatie as pune-o pe Tincuta Apatean, la Turism pe Razvan Pascu, la Externe pe Cosmin Alexandru, etc.

5. As face un Minister al Integrarii si Coeziunii Sociale, care sa se preocupe de forme de integrare in societate a minoritorilor si categoriile defavorizate. Si aici as vrea sa fiu eu Ministru. 😀

6. La educatie as insista pe cursuri de inteligenta emotionala, antreprenoriat, educatie pentru fericire, educatie sexuala. Intregul sistem de educatie ar fi schimbat catre o varianta muuuult mai flexibila in care, incepand cu clasa 1 copii vor fi repartizati catre clase mai degraba de stiinte exacte sau umane in functie de niste teste de aptitudini date in prealabil.

7. Aici va sochez: as desfiinta puscariile! In parerea mea, puscariile sunt niste nefericite reminiscente din evul mediu. As infiinta in locul lor niste centre de reintegrare sociala pentru acei oameni care au ajuns in ingrozitorul punct de a face infractiuni.

8. Last but not least, as recunoaste Familia Regala ca si Ambasadori ai Romaniei si i-as include in aparatul de guvernamant.

9. Cat despre dreptul la casatorie si adoptie pentru cuplurile homosexuale, cred ca ar fi prima lege propusa pentru vot.

10. Urmatoarele 2 ar fi legaliarea prostitutiei si folosirii de droguri usoare, doar cele naturale.

 

Daca imi mai vin idei, va spun. 🙂

Cursa catre rusine

Nu ma pricep la ciclism si, ca sa fiu sincera, nu m-a pasionat niciodata.

Insa, in ceea ce priveste scandalul enorm din jurul lui Lance Armstrong, cred ca ar trebui sa stai pe Luna ca sa nu fii in tema.

Am aflat acum ca sunt persoane care vor sa ii mute memoriile la sectiunea Fictiune in librarii din nu stiu – si nici nu ma intereseaza – ce tara.

Eu nu comentez ce a facut omul, erorile sunt grave si sunt reale.

Ceea ce ma doare este sa vad ca ridicam oameni pe piedestal si apoi ii rupem in bucati la prima problema.

Intrebarea mea este: ce fel de societate suntem noi daca am permis unui om care se droga in mod constant sa ajunga campion in Turul Frantei 7 ani la rand si sa fie adulat de milioane de oameni in toata lumea?

Si cum sa face ca acest om s-a drogat in fata echipei lui, sponsorilor, doctorilor fara ca ei sa nu stie? Si daca ei stiau si nu au facut nimic, ce fel de industrie este cea a ciclismului? Si cat de mare este presiunea astfel incat oameni ca Lance Armstrong au simtit ca trebuie sa se drogheze in mod constant pentru a fi la inaltime?

Este usor sa ne stergem pe maini de cei care nu se mai ridica la standardele pe care le-am trasat pentru ei. Este mai greu sa ne asumam partea noastra.

Am creat o societate in care, din pacate, unii oameni simt ca trebuie sa fure, sa se drogheze, chiar sa ucida pentru a fi in echilibru.

Iar acest lucru este un feedback pentru noi toti.

Ce anume o sa facem in legatura cu asta iarasi, tine de noi.

Intre cele doua lumi

In ultimele 2 luni, am fost martora unor  experiente chiar bizare, zic eu.

Pe de o parte, situatia politica din Romania afecteaza tot mai mult sistemul social: familiile se destrama din cauza faptului ca parintii sunt nevoiti sa munceasca peste hotare, oamenii isi vand voturile pe 100 de lei, multi emigreaza, profesorii sunt slab platiti si demotivati, invatamantul se schimba la fiecare 4 ani, presa este manipulata politic.

Din partea institutiilor statului, lucrurile nu par sa se schimbe spre mai bine.

Din partea societatii civile insa, permiteti-mi sa va spun, cu toata onestitatea, ca avem mari sanse. 🙂

Pentru cei care nu stiti, sunt cofondator al Institute for Happiness, o inititiva prin care discutam  cu diferite persoane – in evenimentele pe care le organizam – despre importanta fericirii, ce inseamna cu adevarat succesul in viata, ce este congruenta, etc.

In ultimele 2 luni – caci despre ele vorbeam si la inceput – am colindat tara in lung si in lat, am facut evenimente la Bucuresti, Ploiesti, Craiova, Iasi, Radauti, Timisoara.

In toate orasele – fara exceptie – am intalnit oameni pe care pot spune cu mandrie ca ii cunosc. Sunt oameni care ne-au facilitat evenimentele, care ne-au sprijinit doar pentru ca le-a placut initiativa; persoane care au spus “asta este tara noastra, o iubim, o respectam si facem ceva pentru cei care locuiesc aici.”

Asa ca de Craciunul asta o sa fiu mai linistita. The Institute are o echipa fantastica, prieteni in toata tara si un viitor excelent sustinut de o societate care chiar exista. 🙂

 

Intre frustrare si entuziasm

De cand am acceptat ca ceea ce se intampla tatalui meu este real, abuziv si de-a dreptul grotesc, in mine este un conflict sfasietor.

In ultimii ani, eu am muncit foarte mult pentru a gasi, in tara mea, locul in care sa ma simt cel mai confortabil.

Si l-am gasit. Lucrez intr-un spatiu creativ, la Hub, unde colegii de birou sunt oamenii cu care discuti la masa de pranz sociologie, psihologie, dezvoltare personala si mai scoti si o gluma. Adica, they are awesome. 🙂

In fiecare sambata seara ies in oras cu o gasca deosebit de vesela, oamenii cu bun simt, frumosi – si nu ma refer neaparat la aspectul fizic, desi nici aici nu sunt obiectii. 🙂

Iar viata mi-o impart cu un barbat atat de fain incat depaseste chiar ce imi doream de la partenerul meu de viata.

In fiecare dimineata meditez sau ma duc la sala, apoi ma duc la birou si lucrez pentru initiativa pe care tot eu – impreuna cu 2 prieteni fantastici – am pus-o pe picioare, adica The Institute for Happiness. Profesia mea este fericirea si in acest context viata mea la munca este un fel de vacanta activa, deosebit de placuta.

Acum insa a trebuit sa ies din viata mea. Si sa ma intorc la orasul meu natal si la ce se intampla acolo: coruptie, mafie, oameni amentintati si speriati, politicieni atat de corupti incat parca nici nu iti vine a crede, functionari care actioneaza la comanda de teama repercusiunilor, o lume surda care ridica din umeri la fiecare abuz si care sufera incet, in tacere.

Pentru cei care nu stiti, Mehedinti este cel mai sarac judet din tara (la concurenta cu Vaslui). Rata somajului este de 15 %, multi oameni au plecat din oras. Fie in alte orase din tara, fie in strainatate la munca sau la furat.

Eu am crescut intr-un mediu in care cel “smecher” era hotul care furase afara suficient cat sa isi cumpere un BMW. Asta era adulat de tineri.

Eu am crescut intr-un oras in care nu exista – repet – NU EXISTA om de afaceri prosper care sa nu aiba conexiuni politice. La fiecare alegeri, oamenii de afaceri care conduc orasul se schimba – dupa partid. Iar cei “decazuti” ajung la inchisoare sau la sapa de lemn.

Eu am crescut intr-un oras in care la 4 ani nu se schimba doar administratia publica, ci tremura si directorii de scoli sau gradinite! Socant? Da, cred. Dar este real si usor de verificat.

Cand eram in liceu am organizat, impreuna cu alte 3 colege, un mars pasnic pentru pace in Kosovo. Raspunsul autoritatilor locale a fost:

  • amenintat sofer de masina cu megafon – care nici nu s-a mai prezentat la mars
  • chestionate fara parinti ca “Ce partid ne-a pus sa facem asta?”
  • incercat sa ne exmatriculeze. Nu au avut noroc, am avut parinti si o directoare de scoala care ne-au aparat.

Asta este Mehedinti, asa este Drobeta Turnu Severin. Un loc plin de oameni ametiti de durere, traind intr-un vesnic statut de victima, care fie se “descurca” fie de muta.

Si? Cui ii pasa? Cine face ceva?

Cat timp oare ne vom mai uita in stanga sau dreapta ca sa ne ajute ALTII?

Cati copii vor mai fi obligati sa renunte la scoala?

Cate mame isi vor mai arunca pruncii la gunoi?

Cati oameni se vor mai sinucide?

Cati vor intra in puscarii pentru ca au fost obligati sa se “adapteze”?

Cati antreprenori vor privi neputinciosi cum sunt obligati sa cotizeze la taxa pentru bugetul de alegeri al partidelor?

Cati incompetenti vor mai lucra in institutiile statului pentru ca “mami sau tati” au dat o spaga?

Lucrurile astea sunt, degeaba ascundem capul in nisip ca strutii. Atitudinea noastra ii imbogateste pe ei.

Avem nevoie de unitate si coloana vertebrala. Caci asta este pamantul nostru si avem drepturi la fel ca ei.

De ce sa plec eu din tara mea? Sa se duca ei! Sa isi ceara spagi intre ei, sa fie ei “descurcareti”, eu nu o fac nici picata cu ceara!

 

Workshop-ul care schimba vieti

Cand am inceput Empretec, in 2010, de abia dadeam cu nasul de lumea antreprenoriala. Nu  stiam ce pot, ce fel de antreprenor sunt si in ce masura am vreun talent in aceasta directie.

De atunci si pana acum, parca au trecut 20 de ani. 🙂

Pentru mine Empretec a fost un moment de schimbare pe care cu greu il voi egala. Stiu, suna putin cam mult dar, din punct de vedere al convingerii si asumarii mele ca antreprenor, viata mea chiar s-a schimbat in “inainte si dupa Empretec.”

Am intrat in workshop un om speriat, micut, netestat si am iesit un bulgare de incredere, energie si dorinta de actiune antreprenoriala!

Pentru cei care nu cunoasteti, Empretec este un workshop de schimbare comportamentala pentru antreprenori, pus la cale de ONU, facut la Harvard, care se plimba prin intreaga lume pentru a da un sprijin antreprenorilor din tari cu piete in crestere. Romania este singura tara din Europa care are onoarea de a organiza acest workshop.

In cuvinte putine, Empretec este o trambulina care te arunca mult deasupra nivelului cu care ai venit in workshop. Dupa 2 sau 3 luni de la terminarea lui, este posibil ca nivelul sa iti mai scada, dar niciodata nu te mai intorci de unde ai plecat.

Pentru mine, Empretec este un punct de pornire caruia ii datorez mult si pe care il voi onora in orice ipostaza.

Pe 16 noiembrie, la Capital Plaza in Bucuresti este intalnirea Empretecilor din toata tara si aniversarea a 10 ani de cand Empretec este in Romania. Suntem peste 1500 de oameni atinsi de schimbare, dornici de mai mult, planificand atent noile initiative antreprenoriale.