Mălina Chirea

Despre psihologie și alte întâmplări din viață

TIMPUL

Dragă inovatorule, pasionatule de schimbare, iubitorule de mai bine, indiferent dacă ești antreprenor, free lancer, blogger, voluntar sau angajat într-o inițiativă de bine, aceste rânduri sunt pentru tine.

Zilele astea am avut o revelație care mie îmi prinde tare bine și cred că te poate ajuta și pe tine.

Vezi tu, ce facem noi e greu. Noi venim cu alte informații, atitudini și idei. Noi vedem în nevăzut și jurăm pe sensul căii noastre. Noi suntem nebunii la care lumea se uită cu scepticism, primim refuzuri, neîncredere și temeri.

Și tot haosul ăsta, în care parcă nu mai vedem odată luminița aia de speranță și în care lumea ni se pare străină, este tare demotivant uneori.

De curând însă, mi-am dat seama că noi avem un mare aliat: TIMPUL. El trece într-un singur sens și, in cele din urmă, mai devreme sau mai târziu, el dezvăluie pentru noi, cu dovezi clare și evidente, că ceea ce spuneam era adevărul all along.

Rolul nostru este dublu: să ne modelăm glasul după urechea mulțimii dar, mai ales, să îl lăsăm pe Timp să ne ducă în direcția pe care știm că lumea întreagă va ajunge.

Când Galileo Galilei a spus că Pământul se rotește în jurul Soarelui, au vrut să îl ardă pe rug.

Și când frații Wright au jurat că pot proiecta o imagine înregistrată pe un ecran, lumea i-a luat în râs. Sa vă spun despre faptul că pe Edisson mai că l-au trimis la nebuni până să își arate invenția? Sau că pe Tesla nici acum nu îl înțelegem pe deplin?

La începutul secolului trecut, o comisie respectată de oameni de știință de la Harvard, au concluzionat fără drept de apel că “niciun obiect mai greu ca aerul va putea zbura vreodată.”

Lumea întreagă este plină, zi de zi, la nivel mai mare sau mai mic, de sceptici, de “realiști” veniți să arate că evoluția poate fi după un singur fir din simplul motiv că ei judecă posibilul după noțiuni și informații din trecut.

Dar nu poți judeca viitorul după cum s-a desfășurat trecutul. Viitorul este altceva, este liber, nescris, netestat, neîncercat, netrăit.

Așa că, atunci când vă întâlniți cu “realiștii”, siguri de vederea lor unilaterală, ridicați din umeri și zâmbiți pe sub mustăți. Lumea o fi plină de ei, dar este visată, muncită și construită de noi.

Cât de mult contează banii

Zilele trecute, discutam cu soțul meu despre avantajele și dezavantajele antreprenoriatului (ambii suntem antreprenori).

Cea mai mare teamă asociată acestui stil de viață este lipsa de siguranță. Antreprenorul este vârful de lance. El nu are niciun superior, nicio figură de părinte în spatele căreia să se ascundă la greu, el nu are posibilitatea de a intra în rol de copil. Deși pe termen lung acest comportament are avantaje extraordinare, pe termen scurt și mediu poate fi foarte obositor.

Și eu, și soțul meu ne mărturiseam reciproc că cea mai mare teamă este că, poate, la un moment dat in viața noastră, nu vom putea oferi un mediu stabil financiar copiilor noștri (unul vine peste 2 luni, celălalt probabil în următorii 2- 3 ani).

În timp ce discutam despre teama noastră și cum o putem rezolva, mi-am amintit de o situație pe care am trăit-o în adolescență: părinții mei au fost niște oameni muncitori, cu capul de umeri, antreprenori, capabili să creeze stabilitate financiară pentru familia noastră. Dar, între clasa mea a 8a si a 11a, ambii mei părinți au avut probleme financiare. Afacerile au căzut și ne-am trezit într-o stare de modestie financiară rapidă.

În timp ce îi povesteam soțului meu despre perioada respectivă, mi-am dat seama că mie nu mi-a păsat de ea, dar chiar deloc. Nu mă interesa nici că imi cumpăram haine de la second hand, nici că swaizerul fusese înlocuit cu soia și salam luat de la unguri uneori chiar în rate, nici că nu aveam bani de buzunar. Ce mi-a păsat însă și lucrul de care îmi amintesc și astăzi este tristețea și stresul părinților mei, certurile lor pe subiectul banilor și jena cu care ne spuneau că nu sunt bani de aia și de ailaltă.

Apoi, am făcut legătura cu un interviu pe care l-am citit pe un site acum ceva timp: fiica lui J.K Rowling, faimoasa autoare a seriei Harry Potter, recunoscută și pentru calitatea ei extraordinară de a fi o mamă singură ce trăia din somaj chiar în timp ce a creat prima carte din serie, povestea despre cum ea nu ține minte lipsa banilor din perioada respectivă, ci doar că ea era fericită pentru că reușea să aibă o relație iubitoare și relaxată cu mama ei. 

Și uite așa mi-am dat seama: că deși pare foarte real, în marea majoritate a situațiilor, noi trăim într-o iluzie în care lipsa banilor ne afecteză calitatea vieții, gradul de fericire, gradul de răbdare, iubirea în cuplu și – în consecință – liniștea în familie.

De multe ori, pe unde mă duc să vorbesc despre fericire, aud aceeași placă: “Românii nu pot fi fericiți pentru că românii nu au bani.” 

Acum, mai mult ca oricând, știu că asta este o iluzie. Și, ca să ne lămurim, vă îndemn să vă puneți câteva întrebări:

1. cu ce asociați voi lipsa banilor? Ce reprezintă ea pentru voi?

– dacă răspunsul este lipsa de siguranță, puteți începe prin a accepta că viața insăși este o explorare în care de puține ori avem “o plasă” care să ne prindă în caz de cădere temporară.

– dacă răspunsul este lipsa de respect propriu / ce o să zică lumea / lipsa de stimă de sine în orice fel, puteți începe prin a reconfigura faptul că iubirea față de propria persoană nu poate – și chiar insist că este foarte periculos – să stea într-un factor extern pe care nu îl aveți în control. 

– dacă răspunsul este fericire, vă îndemn să vă amintiți: cumva părinții vă recompensau cu bani când erați copii cuminți, când făceați curat în cameră sau luați o notă bună la școală? Sau poate ați luat în serios toate reclamele și filmele care vă arată că bogații se distrează mai bine ca “restul” omenirii? Sau poate, părinții voștri – ca și ai mei – se certau când nu aveau bani și creau în casă un mediu mai degrabă încărcat și ostil?

În cazul ăsta, vă rog să vă amintiți: ce anume vă plăcea cel mai mult când părinții vă recompensau financiar: banii în sine sau împlinirea că părinții voștri erau mândri de voi? Și câți oameni bogați chiar cunoașteți personal și de aproape care să afirme că banii înseamnă fericirea? Și când părinții se certau pe bani, ce vă supăra mai degrabă: lipsa financiară sau tensiunea din casă?

2. cum anume puteți reîncadra ideea lipsei de bani? Eu m-am gândit că este o experiență pe care poate o să o retrăiesc sau poate nu. Nu are rost să mă încarc cu ceva ce nu este în controlul meu. Dar mă pot gândi că eu lucrez pentru a crea în mod armonios cât mai multe coșuri de venit, că fac parte dintr-o familie unită și că, în definitiv, viața este o aventură care merită traită cu tot sufletul – altfel, pentru mine, ea devine plictisitoare.

Și mai e un lucru, cel mai important, viața nu este ceea ce ni se întâmplă, ea este modul în care noi decidem să ne flexibilizăm în jurul a ceea ce ni se întâmplă. Cu cât învățăm mai repede să fim deschiși la schimbare, cu atât ne vom scuti de tot felul de iluzii și stresuri aboslut inutile.

Dacă aveți și voi idei despre cum putem trăi fericiți fără bani, sau cum lipsa banilor chiar ne poate îmbunătăți uman, vă rog să imi spuneți. Mă ajută să le ofer exemplu mai departe în toate discuțiile pe care le port despre diferența dintre bogăție financiară și cea emoțională.

2 ani de antreprenoriat

Institutul pentru Fericire Zilele trecute am observat ca primeam felicitari pe LinkedIn pentru ceva aniversare. Eu nu sunt prea atenta la aniversari (prietenii si rudele ma stiu si ma iarta aproape de fiecare data).

Mi-am deschis contul si THERE IS WAS: tocmai facusem 2 ani de asociatia Initiativa pentru Fericire!

Deodata m-au coplesit o gramada de intrebari: ar trebui sa facem o petrecere? sa facem o campanie? sa imi scot echipa in oras? Mi-am dat seama ca timpul este prea scurt pentru orice sarbatoriri (mai ales ca eu sunt insarcinata) asa ca m-am hotarat sa scriu un post.

In fine, promit sa nu mai uit si probabil la anul o sa imi amintesc mai din timp.

Intre timp, cadoul meu pentru voi si pentru mine de aceasta aniversare este o lista cu concluzii pe care le-am desprins dupa primii 2 ani:

1. Alege oamenii din jurul tau cu mare grija. Fii atent/a sa rezonati pe aceleasi principii morale, in primul rand. Antreprenoriatul ne schimba in mai bine, dar principiile morale raman, in mare parte, aceleasi.

2. Antreprenoriatul este o cursa lunga. Deci, ia lucrurile usor si cu calm. rezolva-le pe rand si dezvolta-te organic. Viata este facuta sa fie traita cu bucurie, nu uita sa traiesti.

3.  Tine mereu cu tine un carnetel sau o aplicatie de notite. Nici nu iti imaginezi ce idei faine pot veni in toiul noptii.

4. Intreaba mereu ceea ce nu stii, invata sa ceri ajutorul. Si obisnuieste-te cu ideea ca vei face greseli. Invata din ele sincer, pot fi cei mai faini coachi ai tai. 

5. Inconjoara-te cu oameni care au obiective cel putin la fel de mari ca tine. Altfel, este plina lumea de “nu-se-poate”.

6. Secretul catre succes este determinarea. Fii mai perseverent decat un pitbull cu un os, dar fii bland ca un calugar budist.

7. Orice cariera, inclusiv o companie se cladesc cu oameni. Fii primitor si, mai ales, ai grija de echipa ta. Dupa familie, ei sunt oamenii cu care iti petreci cel mai mult timp din viata.

8. Alege-ti o misiune pe care sa o fii cautat cu grija, nu te focusa de la primii pasi antreprenoriali catre a face bani. Si asta pentru ca atunci cand o sa iti fie rau, nu motivatia pentru bani te tine pe drum. Ci pasiunea sincera pentru a schimba lumea cu orice, in felul tau.

9. Prima calitate a unui antreprenor este leadership-ul. Lucreaza pe asta cat de mult poti.

10. Urmatoarea calitate este viziunea, ai incredere ca – daca tu faci lucrurile excelent – vei primi si rezultate pe masura. Ea face diferenta dintre un antreprenor care isi duce echipa spre succes si unul care pare mereu coplesit de situatie.

Pe masura ce avansez, va tin la curent.

Mai departe de atat, antreprenoriatul este o meserie grea si extraordinara. Te provoaca zilnic, iti dezvolta mintea in forme pe care doar cei care trec pe aici le inteleg. Este ca o problema imensa de matematica care nu are o rezolvare finala, ci mai multe faze intermediare.

Ah, si inca un lucru, poate cel mai important: Nu exista limite decat cele ale mintii proprii si personale. Invata sa treci peste ele si vei descoperi ca fiecare nivel are o usa catre un alt nivel. Deci, daca te tine ambitia, du-te cat de sus poti si cat de bine poti.

Succes, sa ne vedem la fiecare nivel. Ma gasesti pe undeva, rezolvand o problema. 😉

Lasa pestele, ia o undita!

De cand sunt activa in partea de educatia societatii civile, am observat foarte multe actiuni si bani mobilizati in partea de ajutor imediat al persoanelor cu probleme: de la haine, jucarii pentru copii, plata costurilor de spitalizare, aparatura, etc.

Eu inteleg urgenta masurilor, dar este foarte important sa intelegem cu totii faptul ca ele sunt doar un prim pas.

Ajutorul real va fi dat societatii civile de cei care vor contribui la schimbarea in bine a mentalitatii ei. 

Degeaba ne mobilizam sa strangem haine, caci ele se vor strica in maxim un an. Degeaba ne mobilizam sa cumparam patuturi, daca sunt inca mii de copii tratati deplorabil tot felul de institutii.

Si, cand mergem in comunitatile sarace, sunt de acord ca o punga de portocale si un kil de zahar o sa ii ajute un pic. Dar picul asta e foarte mic, din 2 motive: nu rezolvam problema oamenilor de a invata cum sa isi procure singuri minimul necesar si ii si punem in stiuatia de primitori, care nu face decat sa le mareasca ideea ca ei sunt victime ale unei lumi rele si reci.

O vorba tare inteleapta spune: “Daca ii dai un om un peste, il hranesti o zi. Daca il inveti cum sa pescuiasca, il hranesti o viata.” 

Deci, facem cursuri despre cum sa pescuiesti sau stam noi sa impartim pestii?

De ce social media poate salva lumea

In ultima vreme, am purtat o serie de discutii cu prieteni sau amici pe tema social media (adica Facebook, Twitter, etc) si in ce masura ele sunt niste instrumente folositoare sau o pierdere de timp.

Sigur, cu un ciocan poti construi o casa sau iti poti lovi toate degetele. Tine de cel care il tine in mana.

De fapt, cam asa se intampla cu toate instrumentele descoperite de oameni: de la noua social media pana la vesnicul ban, in functie de cel care le are in folosinta, ele pot fi mana cereasca sau o adevarata ciuma.

Dar, cum mie imi plac faptele, sa mergem pe fapte:

1. Pe 1 2012 ianuarie ma plimbam in centrul vechi si am descoperit un ogar afgan ce cauta mancare in gunoaie. I-am facut o poza, am pus-o pe FB, cineva a vazut-o… in 30 de minute cainele era in bratele stapanei care plansese toata noapte in timp ce il cauta pe langa parcul Cismigiu.

2. O luna mai tarziu, am intrat in spital. Acolo am intalnit o fetita de 6 luni, lasata in grija statului. Statul cam uitase de ea, asa ca fetita nu era nici macar botezata, nu era in nicun centru de plasament. Mai exact era uitata intr-un pat de spital, desi nu era bolnava! 15000 de cititori ai postului pe blog si sute de share-uri mai tarziu, fetita era pusa in plasamentul unei familii de asistenti sociali, iar primarul sectorului 2 isi cerea scuze celor de la Jurnalul National pentru aceasta teribila eroare.

3. Sigur, trecand peste aceste exemple micute, as vrea sa va spun un pic despre Primvara Popoarelor din intreaga lume araba. Revolutia din Egipt a fost sustinuta prin FB. Protestatarii isi dadeau intalnire prin reteaua sociala si au reusit sa restoarne un Guvern care conducea tara intr-o forma tiranica de peste 30 de ani! Mesaje si incurajari de libertate s-au extins in intreaga zona, iar de acolo pana la lupta pentru libertate a fost un singur pas.

Revin la ideea initiala: sigur, social media este un instrument, discutabila este insa capacitatea celui care il foloseste.

Dar social media a micsorat atat de mult lumea, incat acum – parca mai mult decat oricand – pare ca suntem toti parte dintr-un intreg, la un click distanta, din acelasi aluat, egali.  Iar asta este un castig mai mare decat putem percepe in acest moment.

Tara din capul meu

Ma gandeam zilele astea cum ar arata, din punctul meu de vedere, tara perfecta. S-ar putea sa fiti socati de randurile de mai jos – va avertizez din start, sa stiti. 🙂 Bun, deci:

1. Ar fi o Republica Democrata.

2. Dreptul la vot ar fi oferit tuturor, votul fiind insa cu valoare diferita in functie de cateva criterii: nivelul de educatie, aportul adus comunitatii prin actiuni voluntare, etc.

3. Biserica s-ar intretine din fonduri proprii. Am incredere in ei ca nu o sa aiba probleme. 🙂

4. Guvernul ar fi compus din experti in zona lor: la Educatie as pune-o pe Tincuta Apatean, la Turism pe Razvan Pascu, la Externe pe Cosmin Alexandru, etc.

5. As face un Minister al Integrarii si Coeziunii Sociale, care sa se preocupe de forme de integrare in societate a minoritorilor si categoriile defavorizate. Si aici as vrea sa fiu eu Ministru. 😀

6. La educatie as insista pe cursuri de inteligenta emotionala, antreprenoriat, educatie pentru fericire, educatie sexuala. Intregul sistem de educatie ar fi schimbat catre o varianta muuuult mai flexibila in care, incepand cu clasa 1 copii vor fi repartizati catre clase mai degraba de stiinte exacte sau umane in functie de niste teste de aptitudini date in prealabil.

7. Aici va sochez: as desfiinta puscariile! In parerea mea, puscariile sunt niste nefericite reminiscente din evul mediu. As infiinta in locul lor niste centre de reintegrare sociala pentru acei oameni care au ajuns in ingrozitorul punct de a face infractiuni.

8. Last but not least, as recunoaste Familia Regala ca si Ambasadori ai Romaniei si i-as include in aparatul de guvernamant.

9. Cat despre dreptul la casatorie si adoptie pentru cuplurile homosexuale, cred ca ar fi prima lege propusa pentru vot.

10. Urmatoarele 2 ar fi legaliarea prostitutiei si folosirii de droguri usoare, doar cele naturale.

 

Daca imi mai vin idei, va spun. 🙂

Cursa catre rusine

Nu ma pricep la ciclism si, ca sa fiu sincera, nu m-a pasionat niciodata.

Insa, in ceea ce priveste scandalul enorm din jurul lui Lance Armstrong, cred ca ar trebui sa stai pe Luna ca sa nu fii in tema.

Am aflat acum ca sunt persoane care vor sa ii mute memoriile la sectiunea Fictiune in librarii din nu stiu – si nici nu ma intereseaza – ce tara.

Eu nu comentez ce a facut omul, erorile sunt grave si sunt reale.

Ceea ce ma doare este sa vad ca ridicam oameni pe piedestal si apoi ii rupem in bucati la prima problema.

Intrebarea mea este: ce fel de societate suntem noi daca am permis unui om care se droga in mod constant sa ajunga campion in Turul Frantei 7 ani la rand si sa fie adulat de milioane de oameni in toata lumea?

Si cum sa face ca acest om s-a drogat in fata echipei lui, sponsorilor, doctorilor fara ca ei sa nu stie? Si daca ei stiau si nu au facut nimic, ce fel de industrie este cea a ciclismului? Si cat de mare este presiunea astfel incat oameni ca Lance Armstrong au simtit ca trebuie sa se drogheze in mod constant pentru a fi la inaltime?

Este usor sa ne stergem pe maini de cei care nu se mai ridica la standardele pe care le-am trasat pentru ei. Este mai greu sa ne asumam partea noastra.

Am creat o societate in care, din pacate, unii oameni simt ca trebuie sa fure, sa se drogheze, chiar sa ucida pentru a fi in echilibru.

Iar acest lucru este un feedback pentru noi toti.

Ce anume o sa facem in legatura cu asta iarasi, tine de noi.