Mălina Chirea

Despre fericire & societate civila

Moda si pacea

Mi-am amintit ceva dragut si m-am gandit sa il impartasesc: vara trecuta, intr-o zi cu soare, ma plimbam prin Centrul Vechi din Bucuresti.

Cum imi place mult sa ma potrivesc dupa moda – daca ma atrage, bineinteles – imi cumparasem o fusta verde lunga,  foarte bogata si o purtam grabita sa ajung la o cafea cu niste prietene.

La un moment dat, in dreptul Manastirii Stavropoleos, aud o voce usor ragusita care imi spune: “Ce fusta frumoasa!”

Ma intorc, multumesc, si dau sa merg mai departe. Cand ma uit mai bine, fac ochii mari: in fata mea, era o doamna, pe la 50 de ani, de etnie rroma, care avea o fusta la fel de bogata, insa muuult mai colorata.

Schimb cateva cuvinte, uimita de diferenta de roluri pe care le avea fiecare dintre noi doua, ii spun de unde am luat-o, dansa o complimenteaza in continuare, isi ridica ochii si cu un zambet complice imi spune: “Fusta frumoasa, ca fata care o poarta.”

Ii multumesc din nou – pentru ca mi-a oferi mult mai mult decat un compliment – ma intorc si plec.

Si atunci imi dau seama: eram doua femei care pur si simplu schimbau idei despre moda. Nu mai conta nimic altceva si, pentru un moment, orice alte bariere s-au evaporat.

Apoi, gandindu-ma la schimbul amabil si placut de cuvinte, zambesc – ziua mea tocmai a devenit foarte bogata.

Asa mi-as dori sa fim in fiecare zi cu totii. Fara prejudecati, idei gata facute si proiectii negative. Pur si simplu, oameni care STAU DE VORBA. 🙂

Asa sa fie, pentru toti!

Cursurile de actori nu sunt pentru actori

In ultimul timp, tot auzim de cursuri de actorie, pentru bietii de noi, amatorii. 🙂

Eu cred despre ele ca sunt portaluri de dezvoltare personala catre dezinhibare, experimentare, creativitate si descoperirea personala.

Tocmai am auzit de un curs nou, la care au participat – incantati – 2 prieteni. Asa ca, dau de veste , ca merita sa vorbim si despre lucrurile de calitate. 🙂

Daca sunteti doritori, cautati-i pe oamenii astia, ca sunt prietenosi – dau prima lectie gratis! 🙂

 

Sa aveti un weekend cu soare si sa ne vedem cu bine, in prima saptamana de noiembrie!

Cel mai bun curs de parenting

De cand am pornit The Institute for Happiness, mai multi parinti m-au intrebat daca facem cursuri de parenting.

Le-am spus si lor la momentul respectiv, dar scriu pe blog ca sa “vază tăt poporu'”.

Dragii mei, cele mai bune cursuri de parenting pe care le puteti face sunt programele de dezvoltare personala pe care le urmati INAINTE  de a deveni parinti.

Si daca vreti sa fiti parinti buni, educati prin puterea exemplului, nu replici din carti de psihologie. Cu cat voi sunteti mai echilibrati, in armonie si conexiune cu propria persoana, cu atat subconstientul si constientul vor fi mai mult aliniate.

Si, va rog, nu renuntati la ceva pentru copii vostri. Ci faceti-i atunci cand simtiti ca vi-i doriti atat de mult, incat orice modificare a vietii voastre este un mic detaliu fara semnificatie.

Concluzionand, cred ca parinte bun este cel care a invatat in primul rand sa fie iubitor si intelegator cu copilul din el. Si abia dupa aceea va fi un bun parinte si pentru copilul facut de el.

Asa ca, dati-i bice si lucrati la voi. Este cel mai bun curs de parenting pe care il veti face vreodata! 🙂

ReBranding

Toamna este anotimpul in care cei muncitori  culeg roadele sau muncesc in continuare ca nebunii. 🙂

Asa ca, impreuna cu  Andrei, am lucrat la un nou aspect al blogului. Sper sa va placa.

Aspectul vine cu promisiunea ca voi scrie macar o data pe saptamana.

Sa ne auzim sanatosi! 🙂

De la mine pentru voi, o urare ca-mi urati :)

Astazi, parca din ce in ce mai mult in ultimii ani, este o zi coplesitoare pentru mine. Numarul de telefoane, urarile, caldura din voci si iubirea pe care le simt ma fac sa ma simt foarte onorata si norocoasa pentru viata pe care o traiesc.

 Am vazut ca multi dintre voi si-au luat din timpul lor ca sa imi faca o urare, sa imi trimita o fotografie, sa ma sune si m-am tot gandit ce anume pot face eu pentru ca multumirea pe care o transmit sa fie cat mai apropiata de fericirea pe care o simt cand vad sute de oameni in jurul meu.Asa ca va fac si eu o urare, e cea mai buna idee pe care o am acum. 😛

Va doresc sa aveti zile insorite in fiecare zi, sa radeti pana plangeti si sa va iubiti pana vi se taie rasuflarea.

Si daca, dintr-o pricina bizara, se intampla sa fiti tristi, aflati ca provocarile le primim ca sa invatam cate ceva despre noi si ca sa crestem mari si intelepti, mai ceva ca ganditorii Romei Antice.

Last, but not least – va doresc sa fiti fericiti si sa simtiti in fiecare zi ca, fara voi, lumea ar fi de mii de ori mai saraca!

Va pup si va iubesc, sa ne auzim numai de bine! 😉

Happy, proud and everything in between :)

Dupa lungi pregatiri si cu mari emotii, astazi lansam The Institute for Happiness. Este o idee despre care discutam – noi suntem AndreiTraian si cu mine – si pe care o tot fezandam din februarie 2012, dar nu am vrut sa o lansam la apa asa, oricum.

Fericirea este o chestiune interesanta. Daca analizam in profunzime, realizam ca este cea mai puternica dorinta umana. Este atat de puternica, incat ne poate impinge catre cele mai nebunesti actiuni.

Nu o sa intru acum in detalii despre studii legate de fericire si cauzele ei – desi sunt foarte tentata 😀 – ceea ce va pot spune cu mana pe suflet si inima la vedere este ca iubesc acest proiect si ca in mintea mea el deja exista: ii vad evenimentele, membrii comunitatii, oameni fericiti, din orice domeniu si de orice varsta, oameni echilibrati, buni si darnici.

In viziunea mea, Institute for Happiness va fi rampa de lansare a unei noi gandiri la nivel macro, bazata pe pozitivitate, implicare, daruire, echilibru si mai ales multa iubire.

Sa ne vedem cu bine, in fiecare zi tot mai mari! 🙂

PS: Pe Facebook, ne gasiti aici.

 

Cu tara in terapie

Turbulentele ultimei perioade la nivel national au fost greu de evitat, independent de stadiul de liniste in care ne aflam ca indivizi.

Cele 2 tabere de sustinatori s-au scindat clar, indiferent de prietenie, familie sau iubiri anterioare.

Desi cu pareri diferite, ele impart fatalitatea. Daca presedintele actual cade, TOTUL e pierdut. Pe de alta parte, ceilalti scandeaza hotarat ca, daca presedintele actual nu cade, atunci TOTUL e pierdut.

Dar nu despre politica simt nevoia sa scriu acum. Ci despre noi, ca si comunitate, oameni care impartim acelasi teritoriu, aceiasi limba, o istorie comuna ce ne leaga asa cum familile ar trebui legate.

Instabilitatea si amaraciunea actuala la nivel national, dar si reprezentantii nostri – indiferent de cat de mult ii dispretuim – sunt o manifestare a constiintei noastre nationale. 

  • Atata timp cat ne criticam in mod constant pamantul pe care il calcam si ne injosim istoria, nu vom vedea nicioadata ceva mai bun.
  • In strainatate, majoritatea romanilor vorbesc cu rusine despre Romania. In tara, expresii precum “E o tara frumoasa, pacat ca e populata.”, “Numai in Romania.” sau “In tara asta totul se poate.” sunt deja proverbe.
  • Ne batjocoram propriile valori, nu percepem contextul intregii noastre istorii si, facand aceste lucruri, negam propria identitate nationala.
  • Avem un sentiment continuu de scindare intre noi si “ceilalti”. Fie ca acesti “ceilalti” sunt alte institutii cum ar fi Politia, Institutii ale Statutului sau vecinii din comunitate.

Atata timp cat ne vom scalda in mocirla, tot ce vom vedea este cotetul porcilor.

Si daca nu ne trezim, lucrurile vor fi mereu la fel de negative pe cat le cerem sa fie.

Este necesara convingerea ca suntem o comunitate cu care fiecare individ traieste intr-o relatie de interdependenta pentru a reusi sa avansam ca tot unitar. 

Primul pas porneste de la noi, societatea civica si nu are nicio legatura cu ce face politicul. Trebuie sa intelegem ca procedurile comunismului au murit odata cu el. Intr-o societate libera, nu vine nimeni sa ne dea si nici nu va vorbi cineva in locul nostru.

Avem nevoie de proactivitate, responsabilite si maturitate la nivel de natiune. 

In calitate de adulti, este necesar sa invatam respectul fata de propria persoana si sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem, incepand chiar nu noi insine.

Cand vom stii sa facem aceste lucruri, vom descoperi – ca prin minune – cum si in tara noastra exista politicieni de calitate care pana acum, cel mai probabil, au fost cu totul ignorati. Asta pentru ca … vom observa binele din jurul nostru atunci cand vom avea maturitatea sa il identificam. 

Deci, eu cu cine votez?

Acum 2 zile am primit un mesaj pe Facebook in care Adina Borta ma ruga sa ii dau numarul meu de telefon pentru a discuta putin despre o situatie in care m-as putea implica.

Curioasa din fire – groaznic de curioasa – am dat imediat numarul de telefon si am asteptat apelul supriza.

Adina m-a sunat imediat si a inceput sa imi povesteasca despre modul in care m-as putea eu implica in campania lui Nicusor Dan – un domn de care, de altfel, am aflat doar lucruri bune pana in acest moment.

In timp ce ea imi explica despre importanta implicarii si sansa pe care o putem avea – noi, cei care locuim in Bucuresti – prin alegerea unui om cu o conduita morala verticala la Primaria Capitalei, in mintea mea se desfasura un scenariu diferit:

Sa ma implic eu in politica? Precum multi dintre voi, sunt scarbita de personajele politice prefigurate in contemporaneitate, unele de-a dreptul macabre, asemenatoare cu domniile Fanariote, desprinse parca din operele lui Caragiale.

Si daca nu ma implic oare nu imi pierd dreptul de a ma plange? Caci cine sunt eu sa comentez daca nu calc niciodata pe iarba din teren?  Si daca decid sa ma implic, nu este cumva mizeria prea densa pentru toleranta mea?

Am decis totusi sa imi folosesc vocea sa si vorbesc, ca o responsabilitate pe care o am fata de mine si de toti cei pe care ii iubesc – adica, toata lumea. 🙂

In acest weekend, zeci de artisti se strang la Arenele Romane pentru a face un efort de promovare a lui Nicusor Dan. Este, de departe, cea mai inteligenta si interesanta forma de a strange semnaturi pe care am vazut-o pana acum. Nimeni nu da colaci, ulei sau zahar, nimeni nu se vinde pentru o lista de “alegatori”.

Deci, duminica  de la 14.00, ne vedem la Arene si stalibim de acolo care sunt pasii urmatori. Dar macar stim ca am judecat o situatie inainte de a ne decide.

O avertizare prieteneasca

Astazi am vazut ca cei de la ASE au marit taxele pentru cei interesati de masterat sau doctorat.

Din pacate insa, ma indoiesc ca au marit in vreo forma si calitatea invatamantului din institutie.

Am fost studenta la ASE intre 2009 si 2011 si pot afirma cu mana pe inima ca am aruncat 7200 de lei pe apa sambetei.

Nici nu stiu ce pot spune ca e mai deplorabil: faptul ca nu era caldura in toate salile in plina iarna, faptul ca nu aveam suficiente scaune la fiecare curs, vechimea informatiilor  sau calitatea unor cursuri la care am aflat:

1 .cum sa scriem dupa dictare – la cercetari de marketing

2. ca suntem niste prosti, ca daca am fi destepti nu am fi la master – la comportamentul consumatorului, unde ne preda dupa manuale din anii ’60

3. ca “astia care au block – vroia sa spuna blog – sunt niste parveniti”, ca doar n-or fi artisti?!

4. tehnici promotionale care nu numai ca nu mai erau valabile, dar erau deja considerate ilegale de Consiliul Concurentei.

In fine, in momentul in care m-am inscris la ASE eu veneam dupa o experienta exceptionala pe care am trait-o la Univ de Vest Timisoara si probabil asteptarile era prea mari. Totusi, daca as fi facut Harvard cred ca as fi plecat plangand din ASE.

Exceptie au facut doar profesorii de la cercetari de marketing din primul an, semestrul 1. Apropo, eu am facut Marketing si comunicare in afaceri – suna pompos, nu? 🙂 – in cadrul Facultatii de Marketing.

Daca imi permiteti, luati cei 7200 de lei si faceti un alt program prin alta parte sau mergeti intr-o calatorie … sau cumparati-va haine. Orice altceva faceti cu banii, o sa  fie mai bine investiti. 🙂

O despartire grea

Ne-am intalnit acum 7 ani, banal, pe o strada.

In toti acesti ani, Tupi, un maidanez royal 🙂 sau metis, spuneti-i cum vreti, mi-a fost cel mai bun prieten.

Exista, din cate am observat, o prapastie intre cei care au animale si cei care nu sunt familiarizati cu ele: cei din prima categorie nu mai au nevoie de niciun cuvant ca sa inteleaga legatura de iubire care se naste intre om si caine, cei dintr-a doua categorie nu o inteleg indiferent de cuvinte.

Cu toate astea, eu o sa pictez un tablou de cuvinte:

Tupi a fost pentru mine cel mai bun prieten, confident, partenerul de apartament, cel care plangea cu mine, manca cu mine, privea la televizor cu mine, cel care statea mandru in dreapta cand conduceam si cel care ma “pazea” chiar daca doar ne plimbam prin parc.

Nefiind inzestrat cu talentului articularii, Tupi mi-a vorbit din priviri si gesturi: “ti-e bine?”, “ti-e rau?”, “te iubesc!”, “te iubesc enorm!”, “unde esti?”, “nu fii suparata”, “uite mami, pisica!”, “uite mami, catelul!” – pentru fiecare replica are o privire sau un gest anume.

Mi-ar fi greu sa va spun ce imi place cel mai mult la el: sa fie ochii mari si negrii, gura cascata si limba spanzurata de fiecare data cand alearga, coada evantai care imi aminteste mereu de veverita din Ice Age, faptul ca daca sunt suparata se aseaza langa mine si ofteaza si el, cum sughite sau cum se sperie de aproape orice si sare ca un arc incordat?

In fine, scriu cu greu aceste randuri,; sunt insa convinsa ca ma gandesc la el. Are nevoie de o casa mai buna. Ca “mama” am facut tot ce am putut, dar intr-un final cele 14 ore pe care le petrec la munca in fiecare zi – uneori si in weekend – si-au spus cuvantul.

Tupi are nevoie de o casa noua. Este frumos, voios, haios, sanatos tun si este cel mai iubitor catel cu care mi-a fost dat sa interactionez.

Daca stiti pe cineva care isi doreste si are timp, preferabil sa aiba si curte, dati-i de  veste.

Va multumesc din suflet! 🙂

 

Minunea de pe strada Cobalcescu

Intr-o seara racoroasa de primavara, undeva langa parcul Cismigiu am descoperit o casa alba, inalta, construita – probabil – de boieri, undeva la inceputul secolului trecut.

Pe unul dintre peretii exteriori ai casei, langa poarta, erau proptite cateva litere dragute de ceramica, ce intonau impreuna: LUMEA LUI MOMO. Oare ce o fi? 🙂

Odata trecuta de poarta, am intrat intr-o curte ingusta si lunga, ce ducea catre mai multe usi din lemn maro. Am deschis prima usa si, surprinzator, am gasit un sir parca nesfarsit de scari spiralate. Urcand, prin intuneric, am vazut palpaind fragil o lumina calda, ascunsa in spatele altor usi, aflate undeva la finalul trepetelor spiralate.

Am apasat usor clanta usilor albe si am pastruns intr-o incapere vesela si colorata.

Lumea lui Momo se desfasura in fata ochilor mei ca o revelatie: un intrand mic, o canapea veche dar comoda si primitoare, incaperi incarcate cu lumanari si perne colorate.

In fapt, Lumea lui Momo este o scena, un cadru pentru intalnirea intre creatorii de arta si consumatorii de arta.

In fiecare sambata – eu am fost de doua ori pana acum  – in sufrageria Lumii lui Momo, maxim 20 de persoane au ocazia sa vada cate o piesa de teatru.

Asezati pe perne, in semicerc, sorbind ceaiul casei, cei 20 de norocosi urmaresc actori tineri, extraordinar de talentali, interpretand diferite piese de teatru, adaptate la spatiu sufrageriei.

Experienta, indraznesc sa afirm, este una cum rar ne este dat sa traim.

Dar, nu ma credeti pe cuvant. Intrati pe http://lumealuimomo.blogspot.com/ sau pe FB: http://www.facebook.com/lumealuimomo.

Si grabiti-va, locurile se rezerva imediat. 🙂

PS: Thanx @Andrei for sharing. 🙂

Photo credits: Teatrul de Sufragerie

Intalnire de gradul 3 :)

Dragele si dragii nostri,

 

vineri dimineata inima imi batea atat de tare, incat o simteam pana in urechi.

Mi-am umplut masina cu lucrusoare stranse si puse deoparte pentru Fata si m-am dus la sediul Asistentei Maternale sectorul 2.

Imi este greu sa va spun ce am simtit cand am vazut-o. Parca se schimbase, copilasul din bratele asistentei maternale era mai putin matur si mai mult copil.

S-a ingrasat, parul i s-a mai inchis la culoare, ochii sunt la fel de albastrii si frumosi.

Ne-am tinut in brate aproape o ora. Am pupat-o, m-a pupat – mai exact, mi-a luat varful nasului in gura si s-a proptit in el . 🙂

Rade la fel de mult, are aceiasi expresie jucausa si, in general, pare mai bine decat atunci cand imparteam un salon in spital.

Asistenta maternala este o doamna pe la 50 de ani, care a crescut deja mai multi copii. Este plinuta, are fata rotunda, o gura zambitoare si ochii luminosi. Ne-am placut din prima.

Vizita s-a desfasurat sub supravegherea celor de Protectia Copilului, toata lumea a fost impresionata de numarul mare de cadouri – pentru care va multumesc din nou. :*

De acum incolo, in fiecare luna eu si Fata vom avea o ora impreuna. Sper sa pot obtine mai mult, dar lucruri de genul asta se rezolva cu timpul…

PS: Vineri o sa o botezam, Fata se va numi Gabriela Stefania!

PPS: Am facut poze dar, pentru a respecta cerintele celor de la Protectia Copilului, nu le pot posta.

 

Va pupam si va iubim,

Malina & Gabriela 🙂