Mălina Chirea

Despre fericire & societate civila

Experienta unui afterschool social

Zilele astea am inceput sa ma gandesc tot mai mult la afterschool.

Nu predau engleza pentru banii pe care (nu) ii castig.

Nu predau copiilor doar de dragul englezei.

Deci, de ce ma duc? Si cum de imi fac programul in jurul afterschoolului indiferent de cat de aglomerat imi este timpul?

Cand am inceput orele la afterschool, o profesoara mi-a spus: “Mie copiii astia mi-au salvat viata.” Nu am inteles mare lucru atunci, mai ales ca nu simteam ca viata mea trebuie salvata.

Acum imi dau seama ca nu trebuie sa fii in pericol de moarte – fizic sau emotional – pentru a avea nevoie de o salvare.

Si tot acum pot spune, cu mana pe suflet si ceva lacrimi in ochi, ca mie copiii astia mi-au salvat viata. Cand am ajuns in afterschool, eram un matur obisnuit perfect in rolul lui de “om responsabil, cu capul pe umeri”. Copii m-au facut sa invat din nou sa cant si sa joc, sa stiu cand sa strang in brate, cand sa ma las stransa in brate si cand sa spun “Nu e bine asa.”.

Copii m-au invatat sa fiu din nou un om care stie cum sa isi exprime iubirea cu un zambet mare pe buze.

Si in felul asta, mi-au dat cea mai mare lectie pe care am primit-o vreodata.

Cum sa fac sa mearga?

Unele lucruri, multe lucruri sunt in afara controlului nostru. Pentru cei pasionati de a-si conduce singuri destinul, ideea asta este inspaimantatoare.

Deci ce-i de facut?

Fa tot ce poti, tot ce crezi ca iti sta in puteri, intoarce problema pe toate partile, do your best. Iar pentru restul, sa speram ca exista un Dumnezeu.

Si cam atat.

Ah, si relaxeaza-te. Ai facut maximul pe care il puteai face.

Despre puterea Facebook – doua povestioare recente

Prima intamplare:

Ma abonez pe un site respectabil de dezvoltare personala din Statele Unite care apartine unui expert recunoscut la nivel mondial – nu dau nume.

La abonare, imi cer datele de card, cu mentiunea ca banii vor fi luati doar in contextul in care imi comand ceva in calitate de membru al comunitatii.

Intru in spital si dupa o saptamana revin acasa. Imi verific contul si – surpriza – imi disparusera vreo 15 euro. Suma nu e mare lucru, dar respectivii bani fusesera luati pentru un “abonament” care trebuia platit lunar la site-ul in chestiune.

Sun la banca, oamenii imi spun ca n-au ce face daca le-am dat datele de cont – “Really smart, Malina!” ma gandesc.

Trimit un email site-ului, le explic situatia. Niciun raspuns.

Trimit un al doilea email, poate nu l-au primit pe primul. Niciun raspuns.

Trimit al treilea email, le spun ca le fac plangere la Visa. Niciun raspuns.

Trimit al patrulea email, le spun ca pasul urmator este o campanie pe Facebook si Twitter ca sa stie toata lumea cum fac ei business.

Imi raspund ca mi-au facut “full refound” si ca mi-au sters contul. 😀

A doua intamplare:

Inainte de a intra in spital, m-am dus la o clinica pentru un consult – ma simteam foarte rau.

Doctorita imi spune ca am gripa si o alergie. Imi da o punga de medicamente, printre care antibiotice si ma trimite acasa.

A doua zi, ma simt tot mai rau “alergia” se agraveaza ingrijorator de mult, chem salvarea si ajung la spital.

Aflu ca aveam rujeola si ca antibioticele mi-au cauzat o eruptie violenta, plus ca ma puteau omori.

Stau in spital o saptamana si in convalescenta alta saptamana.

Ma pun pe picioare, ma duc la clinica sa le explic situatia ca sa ia masuri in ceea ce o priveste pe doamna doctor. Si le mai cer si banii pentru consultatie.

Prima data vorbesc cu o assistent manager. Imi spune sa vorbesc si cu doctorita.

Intalnirea cu doctorita se termina urat. Neaga ca as fi avut vreo eruptie, ridica din umeri, ma intreaba “Si eu ce sa fac?”.

Ma vad din nou cu assistent managerul. Ii spun:

“O sa fac o plangere la Colegiul Medicilor”, nicio reactie.

“O sa fac o plangere impotriva clinicii”, nicio reactie.

“O sa fac publica aceasta problema, pe Facebook, Twitter si blogul personal”. Se ridica o spranceana.

“Sigur putem rezolva, dati-mi un numar de telefon si va sunam.”

Ma suna peste cateva ore: “Veniti va rugam la noi ca sa va returnam banii pe consultatie si pe antibioticul care v-a facut rau.’
Morala: Cand cineva v-a neindreptatit, aduceti-i aminte ca, de cand cu Facebook,  it’s power to the people, my friend! 🙂

Multumiri si update-uri despre Fata

Astazi am dus o buna parte din lucrurile primite. Spun o buna parte pentru ca, de vineri – cand am terminat trierea celor primite – am mai primit pachete de aproximativ 20 de kg. 😀

Tot ce am primit am impartit in 2 categorii: am pus deoparte cat mai multe lucruri pentru Fetita dar, pentru ca am primit pur si simplu prea multe hainute pentru un singur copil, ne-am gandit si la ceilalti micuti care nu au hainute pentru vremea asta aspra.

Hainutele pentru copilasi am vrut sa le ducem la Emilia Izra. Din pacate insa, doamna asistent social care lucreaza acolo ne-a refuzat ajutorul, prefextand ca sunt “haine la mana doua”. Degeaba i-am explicat ca fiecare hainuta a fost luata la mana de mine sau cei care m-au ajutat si ca toate lucrurile sunt fie noi fie proaspat spalate si in stare buna. Degeaba i-am spus ca avem pampersi, jucarioare, cosmetice si mancare care sunt – in mod evident – in ambalaje nedesfacute. Pur si simplu nu i-a pasat. Nu o sa las lucrurile asa, dar asta va fi subiectul unui alt post.

Din fericire insa, cei de la Asistenta Maternala Sector 2 au fost mult mai deschisi, incantati chiar de ajutorul primit. Au coborat cu mic cu mare din birouri si au carat lucrurile la sediul lor. De aici, asistenti maternali care au in grija copilasi cu varstele in 6 luni si 2 ani vor veni sa ia hainute.

Hainutele pe care de abia le-am primit vor fi triate zilele urmatoare si, din nou, vor fi impartite in 2 categorii: una pentru Fetita si alta pentru copilasi de varste similare.

Tot astazi, la Asistenta Maternala, am facut cererea scrisa sa o pot vizita pe cea mica. Tineti-mi va rog pumnii, cred ca am spus Tatal Nostru de 10 ori in timp ce scriam cererea! 🙂

Termenul legal pentru solutionarea cererii este de 30 de zile, dar am inteles ca nu va dura chiar atat. Sper sa nu dureze, mi-e atat de dor  de ea …M-au intrebat doamnele din biroul respectiv in ce relatie sunt cu cea mica. Le-am spus ca am fost internate impreuna in spital. Au zambit incurcate, se uitau una la alta cam uimite, dar pareau placut surprinse.

In alta ordine de idei,  va multumesc din suflet tuturor celor care ne-au sustinut, celor de la Jurnalul National, in frunte cu Carmen, tuturor celor care ne-ati trimis hainute sau bani  – inca nu am cumparat nimic, vrem sa vedem ce are nevoie punctual, cum luam ceva facem poze la bonuri si le punem pe blog.

Vreau sa le multumesc colegilor mei Alexandra Stancu, Tudor Iacob, Monica Obogeanu, fratelui meu Bogdan Iordache pentru ajutorul dat la receptionarea si sortarea lucrurilor.

Le multumesc si Mihaelei si lui Traian Ispasiu care ne-au pus Caffe Tabiet la dispozitie pentru a putea strange lucruri.

Si sa nu uitati sa imi tineti pumnii – sa imi aprobe cererea si sa o vad! 🙂

PS: Mai jos, cateva poze de la trierea de joi si vineri: 😀

Despre cum NOI am schimbat lumea

Mahatma spune “Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume.”
Si asa am fost, cu TOTII. Luni, cand am pus primul post pe blog nu mi-am imaginat nicio secunda care va fi impactul pe care il voi starni:

15000 de persoane au citit blogul meu luni

3 publicatii nationale m-au contactat pentru a face un material despre Fata

sute de oameni fie au contribuit material, fie au inceput sa faca presiune la spitalul Emilia Izra si Protectia Copilului.

Toate aceste fapte mi-au aratat ca, desi sistemul de protectie a copiilor abandonati are mari lacune – pe care trebuie sa le corectam – societatea civila romaneasca este sanatoasa, traieste si, cel mai important, are o inima care bate TARE!

In urma presiunilor facute, am aflat urmatoarele:

Fata va fi luata de la Victor Babes direct de asistenti maternali, care o vor duce intr-o casuta. Si va fi trecuta cat mai curand pe listele copiilor propusi pentru adoptie.

Toti copii de la Emilia Izra vor fi verificati.

Eu am fost amenintata de anumiti reprezentanti ai spitalului in chestiune ca voi si data in judecata. Pe ce temei, nu stiu si nici nu-mi pasa. Am multi prieteni avocati. 🙂

Inainte de a rasufla usurati, aflati ca Fata este in momentul de fata inca in Victor Babes iar eu am refuzat sa ma externez astazi in speranta ca ii voi vedea pe cei care o iau. Daca nu o iau pana maine seara, nu mai pot sta pentru ca sunt obligata sa ma externez.

Oricum, fac cumva ca sa aflu unde este – pentru a-i da toate lucrurile pe care le-a primit de la voi!

Dar, vorbind cu doctori si alti pacienti am aflat ca aceasta practica de a “uita” copii prin spitale – uneori pana copilul face 4 ani!!! – este des cunoscuta la noi.

Acesti copii “uitati” sunt crescuti efectiv in spital, in paturi de bolnavi. Nimeni nu ii plimba, nu au locuri de joaca, nu sunt invatati sa mearga sau sa vorbeasca!

Cand ma pun pe picioare, undeva saptamana viitoare, vreau sa fac un grup de actiune prin care sa aflam care sunt spitalele unde mai exista astfel de copii si sa cautam solutii pentru a-i trimite catre asistenti maternali. Cine doreste sa ma ajute in aceasta initiativa – pe care imi va fi foarte greu sa o fac singura – va rog sa imi dati de veste si comunicam incepand de saptamana viitoare.

 

Va multumesc din suflet tuturor, fara voi as fi fost un nebun care urla singur!

Pentru cei interesati sa o adopte pe Fata

In ultimele zile am primit sute de mesaje de la persoane interesate sa o adopte pe Fata.

Ma bucur din suflet sa vad asemenea interes pentru un copil care ar trebui sa mai petreaca nicio secunda fara un camin.

Cu toate acestea, eu nu va pot da detalii referitoare la adoptia fetitei din mai multe motive:

1. nu sunt avocat si nici nu am cunostiinte din ceea ce inseamna legea adoptiilor.

2. am cunoscut-o pe Fata in spital, ambele fiind internate la acelasi salon. Deci tot ce am aflat este de aici, de la infirmiere si asistente

3. fiind internata in spital, nu ma pot deplasa si nici nu pot da telefoane ca sa aflu mai multe informatii.

In consecinta, ii indemn pe cei interesati sa:

1. sune un avocat specializat in adoptii ca sa vada care sunt procedurile

2. sa se intereseze la un ONG care intervine si ajuta cazurile de adoptie

3. sa sune / sa se duca la Spitalul Emilia Izra, unde Fata sta in mod normal si sa afle acolo care este situatia ei exacta.

Va multumesc frumos pentru ajutor, inca o data. 🙂

Update Fata

Sunt fooooooarte multe mesaje, mai ales pentru un singur om – care mai e si el bolnav (ma refer la mine :P)

In primul rand, v-as lasa cu mare drag un numar de telefon, dar eu am si laringita – un efect secundar al rujeolei – si nu pot vorbi.

Apoi, pe Facebook ma gasiti cu numele Malina Ana Iordache. Raspund acolo, in masura in care pot, la mesajele voastre. Dar, repet, sunt multe pentru un singur om.

Daca vreti sa o ajutati pe Fata, avem nevoie de:

1. hainute de iarna, de interior si exterior.

2. pampers – marimea 4

3. lapte praf – ce este mai  bun, ea acum bea ce primeste din spital.

4. paturica

5. jucarii, in special pentru copilasi carora le dau dintii

6. cat mai multe suzete.

Le strangem pe toate la adresa Bucharest Hubb, strada Stelea Spataru, 21, sector 3, Bucuresti, in atentia Alexandrei Stancu.

Apoi, pentru cei dintre voi care sunteti interesati o sa infiati, puteti cere informatii la:

Spitalul Emilia Izra, doamnei doctor Ungureanu (din cate am inteles, informatia nu este verificata). Pe fata o cheama Fata Bica.

Am inteles ca Fata este in grija celor de la Ocrotirea Copilului.

 

In momentul de fata, nu recomand vizite in spitalul in care ea este internata. Fiind bolnavioara, expunerea la multe persoane poate sa ii faca mai mult rau decat bine.

Ce trebuie sa aflam acum – eu fiind in spital imi este mai greu – este daca este adoptabila. Daca nu este, macar ii putem gasi un adapost privat, eventual al unei fundatii in care sa fie tinuta cu mai multa iubire.

Apoi, din aprilie cand am inteles ca intra noua lege a adoptiilor in vigoare, adoptarea ei poate fi mult mai facila.

Haideti, va rog, sa ne mobilizam cat mai bine pentru ea!

O cheama Fata

Are 6 luni si nu isi cunoaste parintii, a fost parasita inca de cand s-a nascut.

Cele 6 luni petrecute intr-un spital, unde sta desi nu e bolnava, parca i-au dat  un aer de maturitate.

La varsta ei, deja a invatat sa se joace singura, sa se legane singura, sa vorbeasca de una singura.

Daca ii dai un deget prin patut, ti-l apuca cu o putere care te uimeste. Iti trage toata mana, ti-o prinde cu ambele ei maini, ti-o pupa si apoi te priveste cu un zambet complice, de parca ti-ar spune: “Ha, te-am prins!” Si nu iti mai da drumul.

Este cel mai cuminte copil pe care l-am vazut, iar cand o iei in brate iti multumeste cu un zambet atat de plin, de parca i-ai da tot aurul din lume.

Am reusit sa strangem hainute pentru ea, o gramada. Si le multumesc din suflet tuturor celor care au raspuns atat de rapid.

Dar oricat de multa caldura ii oferim cu hainele astea, ea are nevoie de o familie.

Nici nu vreau sa ma gandesc la momentul in care o sa spuna “mama” si camera o sa fie goala.

Din pacate, atentia celor de aici este una limitata. Nu au timp, nu au energie, iar unii nu au pur si simplu chef sa aiba grija de un copil care nu le apartine.

Si Fata este doar un caz. La Spitalul Emilia Izra, unde a fost abandonata, am inteles ca sunt aproximativ 14 copii in exact aceiasi conditie.

Si ce facem cu copii astia? Pe ei cine ii invata ce e bine si ce e rau? Si cine ii aduce pe calea corecta cand gresesc ceva? Sau le raspunde la intrebari cand sunt curiosi?

Si peste 15 ani, cand ne intalnim cu ei pe strada cersetori, hoti sau prostituate, cat de repede ii judecam? Cat de repede le spunem: “Du-te ba si munceste, ce cauti sa ceri?”

Daca lasam cazuri de genul asta sa treaca fara sa intervenim,  scrie vinovati si pe noi. Pentru ca atunci cand treci pe langa o situatie in care e nevoie de tine, ajutorul tau devine obligatie morala, iar lipsa lui o crima.

Daca stiti o persoana sau o familie care isi doresc un copil, va rog sa le dati datele mele de contact (ma gasiti pe Facebook). Eu sunt acum internata la randul meu, asa am cunoscut-o. Dar cand ies de aici, intorc fiecare piatra pana gasesc pe cineva. O ajutam, va rog?

Nota: am scos poza cu Fata. Cand am scris acest post nu mi-am imaginat atentia pe care o va atrage si acum, tinand cont de numarul mare de persoane interesate, as vrea sa o protejam pe cat se poate. 

 

Puterea este blandete

Daca ai simtit vreodata nevoia sa dai cu pumnul in masa si sa tipi pana se sparg geamurile, daca te-ai simtit vreodata mai puternic pentru ca tu poti sa fii sef si altul nu sau daca pur si simplu ai avut in moment de tipul “eu sunt mai bun(a), so fuck off” – hai sa recunoastem, toti am trecut pe acolo – tin sa va anunt cu mare tristete ca acelea sunt momente de slabiciune.

Puterea adevarata nu este in forta fizica a pumnului pe care il strangi, nici in cantitatea de cuvinte pe care le rostesti cand esti provocat. Nu! In realitate, aceste mici iesiri de furie te fac usor de manipulat. Cand cineva iti stie slabiciunile, te poate juca pe degete mai ceva decat un papusar.

Martin Luther King Jr. a dat vreodata cu pumnul? Mahatma a ridicat vreodata vocea? Nu! Pentru ca ei au inteles ca marele secret al puterii este, de fapt, blandetea. Doar atat.

 

O intalnire superba

Astazi am avut o intalnire cu patronul unei cafenele. Initiata ca o conversatie despre marketing, intalnirea a deviat intr-o delicioasa discutie despre istorie.

In timp ce domnul Soare – pana si numele e de bun augur! – imi povestea cu inflacarare despre anii ’30 – ’40, eu ma gandeam “I-as face o pagina de FB ca sa ii dea toata lumea like!”.

El imi spunea despre Corneliu Codreanu, Nicolae Iorga si Carol al 2 lea iar eu il priveam vrajita, sorbind inghitiuri mici din exceptionala cafea pregatita.

Ah, da! Caci cafeneaua dansului nu este una oricum ci o adevarata revelatie pentru oricine respecta arta cafelei. Poti servi 4 tipuri diferite de cafea, aduse chiar din America de Sud, pregatite cu mult grija la un expresor de cateva mii de euro, servite in cescute impecabile de portelan.

Domnul Soare, un om trecut de 60 de ani, are finetea unui intelectual restras acum in mica lui cafenea de pe strada Matasari si, cel mai important, a castigat dreptul parerii si a cuvantului spus direct.

Ma uitam la dansul si ma gandeam: “De ce si cui ii este frica de batranete?Frumoasa este intelepciunea pe care o putem castiga. Si cate informatii putem afla pana atunci! Ah, de abia imi astept ridurile!”

Hang in there

“Never give up! / Nu renunta niciodata!” Pe cat de cunoscuta, pe atat de greu de urmat, aceasta expresie usor de regasit in toate limbile pamantului, reprezinta singura diferenta dintre cei fericiti si cei nefericiti.

O prietena inteleapta mi-a spus intr-o zi: “Viata este ca si cand ai astepta la coada. Poate uneori e frig, poate alteori te dor picioarele, poate tot felul de persoane intra in fata. Cert este faptul ca, daca rezisti, daca nu pleci, la un moment dat cu siguranta iti vine randul.”

Analiza de film

Aseara, impreuna cu inca 4 prietene, am urmarit “Sex and the City 2”. Era difuzat pe HBO.

Trecand peste replicile spumoase si modesta incercare de a atrage atentia asupra privarii de drepturi a femeilor din lumea islamica, mie mi-a atras atentia tipologia unui personaj: Samantha.

Pentru cei care nu stiu – chiar exista oameni care sa nu stie inca? – Samantha este un personaj care debordeaza libertate sexuala, fiecare replica si fiecare gest fiind o manifestare a acestei libertati. Pe fondul multor frustari acumulate, femeile din lumea intreaga vor sa fie Samantha sau, cel putin, au momente de integrare totala cu tot ceea ce ea reprezinta.

Pe de alta parte, daca am studia “omul” Samantha, am descoperi o femeie traumatizata, probabil in urma unei relatii defectuase sau inexistente cu tatal, incapabila sa lege o legatura sentimentala cu vreun barbat, dornica sa ii pedepseasca prin raporturi sexuale rapide si lipsite de semnificatie.

Asa ca mi-am formulat o intrebare: cat de daunatoare sunt filmele care creaza personaje imposibil de reprodus in realitate? Cat de mult de influenteaza? Si de ce ne incapatanam sa “ridicam statui” unor himere care sunt mai degraba negative decat pozitive?

Transpusa in realitate, Samantha ar fi tinta unor depresii profunde si, in cel mai bun caz, ar avea o armata de psihologi care sa ii rezolve problemele.

Sunt multe exemple de acest gen: uitati-va la George Clooney in “Up in the air” sau analizati sindromul salvatorului in toate filmele de actiune cu Bruce Willis si Mel Gibson.

In lipsa unor repere fundamentate, este foarte usor ca multi dintre noi sa preia exemple dintr-o lume ireala care se vinde datorita zbuciumului.

Sincer, cu totii am privit cu multa admiratie “Pe aripile vantului”, dar cati dintre noi chiar si-ar dori sa traiasca vietile lui Scarlet sau Rhett?